SUA, for ever!

PROLOG

În anii ’40, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scriitorul  englez Philip Guedalla a publicat volumul Men of war,  în care, referindu-se la turci, observa  „că  invaziile barbare în Europa au venit întotdeauna, în secolele antice, din Orient, pentru simplul motiv că, înainte de descoperirea Americii, ele nu puteau veni în Europa din nicio altă parte”[1].

În 1961, anul nașterii mele, Golful Porcilor (ce „onomastică” premonitorie!) a devenit scena unei diversiuni ordinare. Planul inițial prevedea „ca un mic grup de rebeli să fie debarcat lângă munții din Cuba. Ei ar fi trebuit să fie semințele insurgenţei care să-l înlăture pe Fidel Castro de la putere. Planul era modelat după un program CIA de mare succes, care dusese la răsturnarea guvernului de stânga al Guatemalei câţiva ani mai devreme. În mare parte, erau chiar aceiași oameni. Ambele planuri au fost gândite de Richard Bissel, șeful operaţiunilor sub acoperire ale CIA. Bissell își dovedise până atunci întreaga măsură a inteligenţei sale sclipitoare. Din momentul în care preluase proiectul în timpul administraţiei Eisenhower, toată lumea fusese sigură că soarta lui Castro era pecetluită.

Proiectul s-a derulat în paralel cu alte manevre mai puţin strălucite ale CIA, inclusiv angajarea unor mafioţi pentru a pune la cale un atentat la adresa lui Castro. Chiar și așa, a avut parte de o susținere puternică din partea  vicepreședintelui și – cel mai probabil – viitorului președinte, Richard Nixon.  Dar a câștigat John Fitzgerald Kennedy. Acest lucru a avut două  efecte. În primul rând, Bissell trebuia să-i vândă programul noului președinte. Kennedy era tânăr și avea multe de dovedit. Se confrunta cu presiunea crescândă a vulturilor din ambele partide (da, atunci existau și vulturi democrați) și înclina  să susțină orice proiect care l-ar fi făcut să pară un inamic dur al comunismului. Cu jumătăţi de adevăr și fără prea multe explicaţii, Bissell l-a făcut pe ocupatul J.F.K. să cadă de acord.

Al doilea efect al înfrângerii lui Nixon a fost faptul că Bissell nu a mai fost cu adevărat supervizat. Nixon fusese parte activă în planificare. Kennedy era prea ocupat. Astfel, multe lucruri s-au schimbat. Micul grup a devenit o mică armată. O debarcare clandestină a devenit un atac amfibiu. Peste 2 000 de cubanezi nemulțumiți au început să fie instruiți în baze secrete din America Centrală.

Kennedy și-a dat acordul în continuare, cu condiția ca întregul plan să fie secret și ca Statele Unite să poată nega orice implicare. Nu trebuia nici măcar să pară că guvernul SUA era implicat în vreun fel. Nu era clar pe cine se aștepta el să arunce vina o lume întreagă pentru o debarcare amfibie şi pentru raidurile bombardierelor B26 asupra insulei vecine. În vara aceea, cei de la Miami Herald aflaseră despre taberele de instrucție. Au fost presaţi să renunţe la subiect și au făcut-o. La finalul lunii octombrie 1960, un ziar din Guatemala a publicat un reportaj amănunţit despre cubanezii care erau instruiți în ţara lor. Pe 10 ianuarie 1961, subiectul taberelor de instrucție guatemaleze apărea pe prima pagină a New York Times. Dar CIA și Bissell au continuat să fie încrezători.

În februarie 1961, planul invaziei lui Bissell implica deja pușcașii marini americani, două bombardiere ale Forţelor Aeriene ale SUA (USAF), numeroase distrugătoare ale Marinei Militare americane și pe cutezătorii săi cubanezi. În mod ciudat, nu exista niciun plan clar în privința a ce urma să se întâmple dacă invazia reușea înlăturarea lui Castro. Nu exista un guvern în exil sau orice alt grup gata să inspire masele cubaneze și să formeze un guvern prietenos.

Kennedy s-a împotrivit dimensiunilor uriașe ale planului și, în ciuda tuturor eforturilor CIA, a cerut ca planul să devină un proiect exclusiv cubanez, fără nicio implicare directă a militarilor americani. Fără a se descuraja, Richard Bissell a prezentat pe 11 martie 1961 un nou plan, conform doleanţelor președintelui. Acest plan avea acum nevoie de câteva mii de oameni care să debarce, să coalizeze populația cubaneză și să învingă cei 200 000 de soldați ai armatei cubaneze. Locul debarcării a fost mutat pe o plajă mai potrivită, dar care se afla la aproape 100 de kilometri depărtare de munți și de siguranţă în caz că ceva mergea prost. Încrezător, Bissell l-a asigurat pe Kennedy că planul avea să fie o treabă 100% cubaneză și că aproape garantat va avea succes. Kennedy l-a aprobat, apoi a fost distras de alte probleme, una dintre ele fiind Marilyn Monroe.

Cu mai puțin de o lună rămasă până la startul operaţiunii, a mai trebuit adăugat un element. Fără contribuția USAF, pe care Kennedy a retras-o din campanie, invazia avea nevoie de sprijin şi de acoperire aeriană. Forţele aeriene cubaneze erau o glumă după standardele moderne, dar aveau destule rable zburătoare cât să împiedice debarcarea dacă nu erau neutralizate. CIA a pus la punct atunci un grup de bombardiere B26 echipate cu «voluntari» cubanezi instruiți pe repede-nainte. Nu exista niciun plan în privinţa vreunei explicaţii cu privire la căile pe care reușiseră rebelii cubanezi să obţină trei escadrile complete de bombardiere grele.

În acest punct s-a implicat Pentagonul, care a examinat planul final. Militarii nu au fost câtuşi de puțin impresionați, dând debarcării doar 30% șanse de reușită. Dar, nevrând să își pună în cap noua administraţie sau CIA, șefii de stat major interarme au raportat oficial către Casa Albă că planul avea «destule» șanse de succes. Apoi, elementul de PR al CIA a intrat în acțiune și au început să apară declaraţii de presă din partea unui fals «Consiliu de Conducere Cubanez».

La începutul lunii aprilie, cei 1 500 de cubanezi instruiți în Guatemala au fost trimiși în Nicaragua și îmbarcaţi la bordul câtorva cargoboturi ruginite, care aveau să fie botezate ulterior «Marina Cubaneză» în declaraţiile de presă ale «Consiliului de Conducere Cubanez». În acest punct, a devenit evident pentru oricine care avea un minim simț al observaţiei că posibilitatea americanilor de a dezminți vreo implicare se dusese pe apa sâmbetei. În Miami, a fost expus un «dezertor» care fugise cu un B26 presupus al forțelor aeriene cubaneze.  Dar pilotul nu era un aviator cubanez. Câţiva ziariști au observat repede că, judecând după lucrurile pe care nu le știa, nu avea cum să facă parte din aviația militară cubaneză și că modelul B26 pe care îl «furase» era unul care nu era folosit în Cuba. Castro știa cu siguranță că i se pregătea ceva. Înţelegând acest lucru, Kennedy a ordonat anularea bombardamentului care trebuia să izoleze plaja pe care urmau să debarce cubanezii.

Toată lumea părea să știe că bombardierele nu vor mai veni, cu excepţia rebelilor cubanezi de pe mare. Dar chiar atunci moralul rebelilor căzuse atât de mult încât agentul CIA însărcinat cu debarcarea i-a însoțit pe 17 aprilie pe scafandrii care trebuiau să asigure plaja. Pe țărm, nu a găsit niciun apărător cubanez, ci doar o bodegă plină de localnici petrecăreți.

Agentul CIA a dat semnalul radio pentru debarcarea cubanezilor. Înainte ca aceștia să ajungă la mal, un singur jeep al armatei cubaneze aflat în patrulă a apărut și a măturat plaja cu raza reflectorului. Probabil era procedura standard, iar pe moment nu s-a văzut nimic neobișnuit. Dar agentul CIA a deschis focul. Jeepul a dispărut și, odată cu el, tot elementul surpriză”[2];

Ce a urmat se știe, yankeii au suferit o înfrângere  rușinoasă și meritată: „Pe 19 aprilie, devenise deja evident că debarcarea era un eşec şi că rebelii nu mai puteau rezista mult timp. Operativii CIA se întorseseră pe vasele «Marinei» lor cubaneze, care așteptau în larg pline de arme și de muniție. A existat o tentativă de a ajunge pe plajă cu muniţia atât de necesară, dar convoiul s-a întors în larg când liderul celor 1 500 de rebeli cubanezi s-a predat înainte ca primul vas să atingă ţărmul. Armata cubaneză a reținut 1 189 de invadatori și a găsit 114 morţi. Un an mai târziu, președintele Kennedy a răscumpărat supraviețuitorii de la Castro contra sumei de 59 de milioane de dolari”[3].

Vasăzică,  asasini plătiți pentru a-l lichida pe Fidel Castro, racolarea și instruirea  în baze secrete a grupului insurgent (dar nu în SUA, ci în  America Centrală!), sugrumarea libertății presei, furnizarea de bombardiere și cargoboturi vopsite ca să pară cubaneze, născocirea unui „Consiliu  de Conducere Cubanez”, inclusiv difuzarea de mesaje în mass-media internațională, diversiunea cu „dezertorul” etc… Mda, o ditamai operațiunea sub acoperire, cum au tot fost în ultima jumătate de secol și un pic în istoria omenirii însângerată de acțiunile celui mai perfid cotropitor din epoca modernă. Unul de-o perversitate nemaiîntâlnită vreodată, fiindcă toate invaziile militare ale „națiunii indispensabile” s-au purtat în numele… democrației.

De ce mi-am amintit de episodul cubanez după șase  decenii? Simplu: în războiul din Ucraina am regăsit multe elemente din ticăloasa malversațiune americană de atunci, dovadă că „Unchiul Sam” își schimbă costumul, dar nu și năravul…

Cumva, nu așijderea se petrec lucrurile și cu Iranul, provocat prin israelieni să intre într-un război dorit cu nesaț de administrația de la Casa Albă?

EPILOG

„Din marea civilizație turcă, nu vor mai rămâne într-o zi decât câteva covoare vechi”[4], era de părere un diplomat otoman în perioada ultimei conflagrații planetare, citat de Curzio Malaparte. Involuntar, mă întreb ce va dăinui din civilizația americană și tot eu îmi răspund la repezeală: blugii!

Dar, serios discutând, cele două civilizații au prea puține puncte comune. Să nu neglijăm  o clipă adevărul că Hristosul  yankeilor  e Colt, iar în loc de cruce ei se închină la pistol. Nu de alta, însă așa au reușit să  scape de răstignirea promisă de alții – împușcându-l pe Iuda. Și, de atunci, inventează întruna fel de fel de iude pe te miri ce meridian al globului! De aceea,  o astfel de națiune, ai cărei părinți  fondatori – cei reali – au fost, înainte de orice, pistolari,  nu poate pieri.

[1] Curzio Malaparte, Kaputt

[2] Bill Fawcett, Conducere indecisă, în 100 de greșeli care au schimbat istoria

[3] Bill Fawcett, Conducere indecisă, în 100 de greșeli care au schimbat istoria

[4] Curzio Malaparte, Kaputt