România: actor regional și coagulant cultural, în furtuna geopolitică globală

Și dacă, totuși, demonizarea Rusiei în contextul războiului din Ucraina a fost o strategie și nu numai alibiul lipsei unei strategii? Desigur, deocamdată, principalul rival strategic al SUA se găsește în Asia-Pacific, dar o miză enormă cu relevanță globală apare într-un spațiu de regulă ignorat, aflat la „capătul lumii”: Oceanul Arctic / Oceanul Înghețat de Nord.

 

 

DEPLASAREA NATO SPRE NORD  

 

Odată cu încălzirea climatică, exploatarea resurselor naturale aflate în acea zonă geografică, pare-se în cantități enorme, devină și posibilă și rentabilă, iar rutele de transport maritim care o străbat, practicabile. Prin poziția sa geografică Rusia este cea mai capabilă să obțină controlul faptic asupra unor asemenea atuuri, proclamându-și totodată drepturi suverane în regiune. Dacă ar reuși-o (și a plecat deja pe drumul reușitei) raporturile de putere la nivel global s-ar schimba enorm în favoarea sa.

 

China vede, probabil, „parteneriatul strategic fără limite cu Rusia” inclusiv în această perspectivă și concepe complementaritatea celor doi parteneri în cadrul unui sistem global de echilibru precum un Ianus cu două fețe, Moscova supraveghind traseul nordic de-a lungul cercului polar cu care se învecinează în mare parte, iar Beijingul pe cel sudic de-a lungul noului „Drum al mătăsii”.

 

SUA nu are cum ajunge în zonă decât prin NATO. Un NATO în sudul flancului estic al căruia, vechiul stâlp de rezistență, Turcia, își afirmă tot mai pregnant aspirații neo-otomane și își reclamă autonomia strategică, depărtându-se tot mai mult de SUA și Israel, și apropiindu-se fără încetare de Rusia, China și Iran (adversarii SUA). Din perspectivă euro-atlantică, pe Turcia se poate conta, deci, tot mai puțin, singura speranță realistă a Washingtonului fiind aceea ca Ankara să nu decidă părăsirea alianței. Ceea ce este improbabil, căci așa cum SUA dorește să aibă un drept de supraveghere a politicii aliaților, așa și Turcia va dori să aibă un drept de veto cu privire la politicile alianței. Ambele se pot realiza numai din interior.

 

În flancul nordic al NATO până acum se aflau doar Canada și Norvegia. Dacă războiul din Ucraina a făcut posibilă antanta cordială ruso-chineză, se pare că tot el a deschis calea unei importante deplasări a NATO către nord prin aducerea în organizație a două foste state neutre, Suedia și Finlanda, chipurile amenințate  de Rusia, făcând din întregul areal scandinav un avanpost american.

 

În spatele lor se consolidează militar Polonia care se dorește a fi un super-lider regional în Europa centrală și orientală. Din punct de vedere american, Polonia ar trebui să devină un fel de Mare Britanie orientală care să închidă cercul baltic, făcând din Marea Baltică un „lac atlanticist”. Pe acest fundal, visul Varșoviei de a constitui, sub egida sa, un bloc polono-balto-ucrainean și de a ajunge prin el la Marea Neagră, apare, desigur, la Washington, ca excesiv, nerealist și contraproductiv, mai ales în condițiile pierderii pariului cu Rusia referitor la Ucraina.

 

 

UN AVANPOST EUROATLANTIC LA MARGINEA „DEȘERTULUI” EUROASIATIC

 

Analiștii americani cei mai serioși s-au obișnuit deja cu gândul că Ucraina va pierde teritorii și nu va intra în NATO. Este, deci, perfect posibil, ca după război, problema ucraineană (ale cărei date vor fi o națiune frustrată, înarmată, revanșardă, revizionistă și devastată economicește) va fi dată în grija vecinului român (eventual în cooperare cu Polonia), ca prepus al SUA. Aceasta în paralel cu transformarea României în principalul avanpost al SUA în flancul estic al NATO.

 

Istoria României se pregătește de alte paradoxuri. Pe de o parte, cu cât importanța flancului sud-estic al NATO scade, cu atât se mărește importanța României în cadrul NATO. Pe de altă parte, cu cât importanța României în cadrul NATO crește, cu atât scade suveranitatea sa.

 

Ridicarea României la acest rang de neinvidiat, va presupune (lucrul este deja decis) amplasarea celor mai importante baze militare euro-atlantice pe teritoriul ei. Avem în vedere, așadar, o ocupație militară … „prietenoasă”, care va îngheța orice autonomie strategică națională.

 

În atari condiții, cărora actualele forțe politice românești nu par capabile să li se opună, interesul național îi dictează României să se miște în două direcții și anume: obținerea calității de lider regional, astfel încât să poată vorbi cu actorii / liderii globali în numele intereselor întregii regiuni și coagularea națiunii culturale române, astfel încât să vorbească lumii prin vocile a circa 25 milioane de oameni reprezentând românitatea globală / integrală.

 

Acestea sunt două modalități esențiale pentru recuperarea suveranității naționale de o manieră neconflictuală și pentru redobândirea autonomiei strategice în cadrul alianțelor și structurilor politice transnaționale unde este membru, în care și puterile euro-atlantice suzerane ar putea găsi un avantaj. De asemenea, atingerea obiectivelor menționate va ajuta România să salvgardeze echilibrul de putere atât cu Polonia cât și cu Ucraina, în cadrul unei arhitecturi de securitate est-europene în care învecinarea cu state disproporționat de puternice în raport cu ea îi va pune în pericol securitatea și stabilitatea.  

 

   

LIDER REGIONAL

     

Războiul din Ucraina nu este un război local, ci unul global. El a generat o criză economică globală și a implicat sub aspect politico-diplomatic și militar pe toții actorii cu relevanță globală. Dacă războiul militar / convențional dintre SUA / NATO / UE nu este declarat formal, cel economic este explicit. America a aruncat în acest război, de o parte sau de altă parte a frontului, atât pe cei care s-au supus ordinelor sale de a aplica sancțiuni economice Rusiei, cât și pe cei care au refuzat să o facă, cei din urmă intrând în luptă ca urmare a includerii lor în regimul sancționator. Libertatea de alegere s-a limitat la persoana adversarului: ori ești în război economic cu Rusia ori ești în război economic cu SUA, chiar dacă tu nu ești în litigiu nici cu unul nici cu altul.

 

Totodată, acest război nu este unul pentru stăpânirea de teritorii, ci un război pentru o nouă ordine mondială. Este vorba despre o ordine mondială post americană care va înlocui de acum epuizata pax americana cu un alt model de conviețuire globală inspirat de culturile asiatice, respectiv de modul de viață asiatic.

 

Crezând că în joc este doar arhitectura de securitate din Europa de est, SUA a ales o modalitate de apărare a concepției sale asupra acesteia care a împins Rusia spre Asia (în parteneriatul fără limite cu China, dar și cu Iranul și Turcia, printre altele) făcând ca ordinea post-americană să se conceapă și să se edifice (a se vedea BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai etc) fără participarea Americii și a aliaților săi. În măsura în care SUA, împreună cu aliații transatlantici din NATO și UE, precum și cu cei din Pacific (Japonia, Coreea de Sud și Australia), va continua să se opună și să saboteze emergența respectivei noi ordini, aceasta se va naște nu numai fără luarea în considerare a Occidentului colectiv (adică fără a integra și modelul său cultural privind organizarea familială, socială și politică), ci și împotriva lui.

 

Ca partener strategic al SUA, membru NATO și membru UE, România trebuie să acționeze pentru a le explica acestora că este momentul să înțeleagă realitățile istorice noi (multe fiind chiar rezultatul vechii ordini concepute de ele), să renunțe la privilegiile aferente rolului de lider mondial unic (individual sau colectiv) și să se asocieze negocierilor referitoare la proiectarea noii ordini globale ca ordine multipolară în cadrul căreia noile puteri globale asiatice ar urma să se ridice cu sprijinul iar nu împotriva Occidentului euro-atlantic.

 

Dacă Rusia va câștiga războiul din Ucraina, Ucraina va fi un alt Vietnam al SUA, la finalul căruia situația SUA va fi, însă, mai rea decât în cazul vietnamez. Atunci, spre deosebire de acum, China și URSS erau adversari.  Atunci, spre deosebire de acum, NATO era unită. Atunci, spre deosebire de acum, UE era prosperă.

 

După războiul din Ucraina, dacă acesta va fi pierdut de Rusia, SUA va fi obligată să se comporte cu ea așa cum s-a comportat cu Germania după cel de al Doilea Război Mondial. Atunci pentru a ține piept URSS; acum pentru a face față rivalității cu China. Deosebirea este că alianța cu ocupantul american era pentru Germania federală postbelică o ofertă de nerefuzat, în timp ce Rusia de azi, victorioasă sau înfrântă, are la dispoziție oferte alternative de alianță mult mai atrăgătoare. La finele celui de al Doilea Război Mondial, Germania avea de ales numai între inamici. Între Planul Marshall oferit de SUA și reunificarea propusă de URSS, cancelarul Adenauer a optat pentru cel dintâi. Acum, când este în parteneriat cu China, India, Turcia, Iranul, Arabia Saudită etc, de ce ar accepta Rusia să întoarcă spatele acestora pentru a trece în tabăra americană?

 

După războiul din Ucraina, indiferent dacă va fi câștigat sau pierdut de Rusia, prima grijă a SUA nu va fi reconstrucția Ucrainei, ci reabilitarea UE, pusă deja la pământ de acest război. Problema este că, în condițiile unei uriașe datorii externe, ale unui credit prăbușit în urma actului de brigandaj al înghețării și confiscării activelor rusești depozitate în băncile sale și ale unor grave probleme interne de ordin economic, social și politic, America nu mai are resurse pentru un alt Plan Marshall. Acesta fusese conceput de o putere americană în ascensiune, iar nu de una decadentă; de o putere victorioasă, iar nu de una obligată să accepte înfrângerea chiar și în fața talibanilor din Afganistan.

 

În acest context, România trebuie să își valorifice atuurile economice, geopolitice, culturale și demografice care îi permit să își asume rolul de lider regional. Un asemenea rol i-ar permite inclusiv promovarea unui model românesc de susținere a minorităților naționale, respectiv de realizare a unui raport corect între națiunile civice și cele culturale cu origini în Europa centrală și de est.

 

Identificând și construind solidaritatea de interese strategice cu vecinii săi (imediați și apropiați), România trebuie să își utilizeze resursele, pe de o parte, pentru a-i sprijini pe aceștia spre a-și promova în mod concret interesele vitale congruente cu interesele românești, iar pe de altă parte, pentru a facilita armonizarea geopoliticii lor și depășirea rivalităților lor. Pornind de aici România va putea să vorbească actorilor globali nu numai în numele ei, ci și în numele membrilor regiunii al cărei lider (formal sau informal) este. În urmărirea unor asemenea obiective România va trebui să se poziționeze în așa fel încât parteneriatul cu oricare dintre statele regiunii să nu poată fi percepută de nici unul dintre celelalte ca o amenințare la adresa securității sale.

 

Ungaria este în prezent vecinul cel mai activ, mai imaginativ și mai eficient în politica mondială. Ea face politica pe care ar trebui să o facă România, fără a avea, însă, datele și resursele României, în condițiile în care interesele strategice ale celor două națiuni sunt congruente. Anvergura politicii externe maghiare depășește cu mult posibilitățile ei și, pe cale de consecință riscă să nu satisfacă așteptările și nevoile celor cu care a inițiat ori încearcă să întrețină relații strategice: Rusia, China, Turcia, Israel, dar și Germania sau SUA. În relațiile internaționale Budapesta este asemenea unui boxeur care lovește peste categoria sa de greutate. Motorul ei este prea mic pentru a duce o caroserie atât de grea. Aceasta nu poate merge la infinit.

 

Sub aspectul rolului la nivel regional, România nu este în concurs cu Ungaria, ci este, acum, în afara concursului. Ea nu se prezintă la concurs și se auto descalifică prin absență. De aceea, România nu are să busculeze Ungaria, ci să i se asocieze pe temelia solidarității intereselor lor strategice, formând împreună un tandem cu valoarea unei structuri de rezistență a sistemului de securitate regională. O structură care va putea fi consolidată prin includerea Serbiei și Slovaciei.

 

Pe o atare structură jucătorii globali se vor putea sprijini cu condiția ca să nu atenteze la identitatea sa și să nu îi ignore interesele. Dacă vreunul dintre ei va proceda altfel, va exista mereu cel puțin un altul care să se alăture pentru a o apăra.

 

O idee similară a stat în trecutul apropiat la baza parteneriatului aprofundat dintre România și Polonia, lansat în 1997. Deși, spre deosebire de Ungaria, Polonia a rămas în tabăra transatlantică în care se găsește România, ea a respins slugărnicia și alinierea automată la exigențele americane, și-a stabilit obiective naționale proprii și a adoptat o agendă autonomă care poate conveni deseori SUA, dar nu este automat conformă cu prioritățile americane. Astfel, drumurile strategice ale Poloniei și României s-au despărțit, apărând perspectiva unei disparități de putere majore între cele două, în defavoarea celei din urmă. Într-un atare context, România este obligată să ceară Poloniei a alege între continuarea parteneriatului cu România ca puteri egale care să împartă și responsabilitatea unei strategii regionale comune de la Marea Baltică la Marea Neagră și Marea Egee, pe de o parte, și retragerea ei în postura de actor de prim rang al regiunii baltice, lăsând regiunea pontică și balcanică pentru alte aranjamente geostrategice și în grija altor actori, pe de altă parte. SUA, dar și alte puteri cu relevanță globală, ar putea fi interesate să sprijine România în obținerea acestei clarificări.

 

 

CENTRUL DE RALIERE A  NAȚIUNII CULTURALE ROMÂNE

 

În același timp, interesul național al României este de a vorbi lumii nu cu doar circa 16 sau 18 milioane de voci, ci cu 25 de milioane de voci, adică mobilizând vocile întregii națiuni culturale române (națiunea formată din toți cei care oriunde s-ar afla pe glob, trăiesc și gândesc în limba română, creând valori universale în mod specific românesc și având aspirații izvorâte din tradițiile culturale românești), pe lângă vocile membrilor națiunii civice române (cetățenii statului român indiferent de identitatea lor etno-culturală). Aceasta înseamnă promovarea unui sprijin activ pentru românii din afara granițelor României (care atunci când trăiesc pe pământurile lor istorice desprinse de statul român pe criterii geopolitice, nu pot fi identificați ca „minorități naționale”, ci sunt „comunități etno-culturale”, titulare de drepturi originare iar nu de drepturi derivate), desigur, cu respectarea legislației statelor ai căror cetățeni sunt, așa cum prevede art. 7 din Constituția României.

 

Când vorbim despre drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau comunităților culturale care structurează masa cetățenilor unui stat, vorbim despre împărțirea puterii între stat și cetățeni, despre împărțirea puterii în cadrul statului. De aceea orice intervenție a unui stat în susținerea drepturilor (fie ele și numai culturale) ale cetățenilor altui stat, întrucât vizează structura puterii, reprezintă o ingerință inadmisibilă în viața politică a celui din urmă.

 

Singurul temei care permite unui stat să acorde ocrotire cetățenilor altui stat este cel de drept internațional, respectiv tratatele internaționale, bilaterale sau multilaterale, prin care statele acceptă că ocrotirea drepturilor identitare ale cetățenilor lor constituie teme de interes comun, întrucât instabilitatea internă subsecventă nemulțumirilor create de discriminarea etno-culturală generează insecuritate internațională.

 

Statele sunt națiuni civice, adică reprezintă organizarea politică a unei societăți multiculturale; cu alte cuvinte, sunt entități care asigură protecția drepturilor tuturor cetățenilor lor, indiferent de identitatea culturală a acestora. România este statul tuturor cetățenilor ei, români, maghiari, sași, ucraineni etc, așa cum Ungaria este statul tuturor cetățenilor săi, maghiari, români, sârbi, slovaci etc. De aceea ideea de „stat mamă” sau „stat rudă” este greșită. O națiune civică nu poate fi ruda unui fragment dintr-o națiune culturală.

 

Prin tratatele încheiate cu Ungaria, Ucraina, Serbia etc. pe de o parte, cetățenii de origine română ai acelor state, membri ai națiunii culturale române (națiune care trece dincolo de granițele națiunii civice române) au primit drepturi identitare în legislația internă a statelor respective (întrucât după ratificare tratatele fac parte din dreptul intern, cu mențiunea că în cazul unei contradicții între prevederile lor și cele ale normelor locale, prevederile lor prevalează), iar pe de altă parte, statul român și-a creat un drept (în ordinea internațională) care îi permite să intervină în sprijinul celor aparținând comunităților românești, atunci când drepturile lor decurgând din tratate sunt încălcate.

 

Dacă drepturile comunităților române în discuție sunt încălcate, nu este vina tratatelor, ci a statelor părți care nu le aplică. România acordă persoanelor aparținând minorităților naționale formate din cetățeni români drepturile prevăzute în tratatele internaționale și chiar mai mult decât atât, din proprie inițiativă (de regulă) sau la insistențele celorlalte părți contractante. Ea nu cere, însă, convingător, consecvent și eficient ca și celelalte state semnatare să acorde cetățenilor lor de etnie română drepturile respective.

 

Bunăvoința cu care statele având cetățeni de origine etno-culturală română îi tratează pe aceștia și cu care cooperează cu România în această direcție, depinde și de politica externă generală a României. O astfel de bunăvoință se pierde în măsura în care politica externă a statelor respective și cea a României evoluează pe direcții nu doar paralele, ci chiar divergente (cum este cazul în prezent în raporturile cu Ungaria și Serbia). Neluarea în calcul a acestui aspect arată că România nu include în sfera intereselor sale naționale de prim rang coeziunea națiunii culturale române.

 

Cazul Ucrainei este unul atipic, în măsura în care această țară, deși dependentă de sprijinul românesc acordat ei cu supra de măsură, chiar în pofida bunăstării cetățenilor români, încalcă de manieră brutală drepturile cetățenilor ucraineni de origine română. Explicația nu stă în rigorile războiului ruso-ucrainean și nici în teama că respectul drepturilor acordate minorităților în ansamblu ar permite membrilor minorității ruse să atenteze la securitatea Ucrainei (oricum este inacceptabil ca o întreagă comunitate să fie pedepsită și lăsată fără drepturi întrucât unii dintre membrii săi sunt neloiali statului lor de cetățenie). Ea se găsește în faptul că Ucraina este succesor al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, care nu s-a constituit, asemenea tuturor statelor europene, pe criteriul național, ci pe criterii geopolitice. Aceasta face ca lipsa încrederii în realitatea și consistența propriei identități culturale să împingă elita politică ucraineană la afirmarea sau constituirea națiunii civice ucrainene ca națiune monoetnică, scop în care procedează, după posibilități, fie la asimilarea fie la epurarea celorlalte etnii neucrainene fără a distinge între ele.

 

Rezultă că România ar trebui să condiționeze orice garanții de securitate acordate Ucrainei, de acordarea unor garanții ucrainene referitoare la respectarea drepturilor celor care aparțin comunității române din Ucraina (comunitate în care se includ și cei numiți, în siajul teoriei staliniste, moldoveni).

 

 

DREPT ȘI INTERESE; PUTERE ȘI ADEVĂR

 

Pe termen scurt, în procesul definirii intereselor sale naționale și ținând seama că a ajuns la un nivel al datoriei publice externe de 52% din PIB, România va trebui să decidă dacă înțelege să aloce câteva zeci de milioane de euro pentru consolidarea națiunii culturale române, respectiv pentru susținerea românilor din afara țării, sau să continue cu donațiile de miliarde de euro pentru a asigura continuarea războiului pe care SUA nu îl poate câștiga în Ucraina, dar care oferă ocazia deplasării NATO spre nordul arctic, spre a-și tranșa acolo rivalitatea cu Rusia.

 

Aceasta dilemă nu trebuie confundată diversionist cu dilema între respectarea dreptului internațional și permisiunea dată Rusiei de a modifica frontierele prin forță. Una este ca România să apere dreptul internațional prin mijloace politico-diplomatice, și alta este să se transforme în ajutor de șerif global pentru a impune prin mijloace militare care îi depășesc puterile și o expun unor pericole existențiale, ceea ce SUA numește „ordinea internațională bazată pe reguli”; adică ordinea intereselor americane.

 

Evitarea opțiunii din urmă este cu atât mai necesară cu cât recursul la război nu are sorți de izbândă, dar în schimb sacrifică interesele vitale ale românilor, deopotrivă din interiorul și din afara frontierelor României. De asemenea, ea este cu atât mai morală cu cât în cazuri similare consumate anterior (vezi fosta Iugoslavie sau Irak) s-a păstrat tăcerea, dacă nu a fost scuzată și chiar încurajată încălcarea dreptului internațional.

 

Desigur, ca stat de putere mică-mijlocie România nu poate renunța la dreptul internațional. Forța dreptului este cea mai bună pavăză a intereselor sale. Nu putem uita, însă, că în relațiile internaționale regula de drept este rezultatul unui raport de putere și ea trăiește numai atât timp cât acest raport rămâne neschimbat sau cât ea poate asigura ordinea (adică pacea) în condițiile altui raport de putere. Când nu o mai poate asigura, fie se schimbă prin negocieri politice, evitându-se ca drumul spre o nouă regulă (adică o nouă ordine) să treacă prin război (adică prin dezordine), fie prin confruntarea directă a forțelor brute care este războiul.

 

În realitate, ceea ce ne ține într-o tabără în care interesele noastre sunt ignorate și pe o poziție pe care ele sunt amenințate nu este dreptul internațional, ci raportul de putere cu propriii aliați. Dilema politicii externe românești actuale nu este a alegerii între drept și interese, ci între putere și adevăr. Odată așezați de partea adevărului vom ști să găsim calea ieșirii din furtună.

 

România se află acum în mijlocul furtunii geopolitice globale. SUA se pregătește de un război arctic purtat prin NATO, și de unul chinezesc purtat prin AUKUS și triada SUA-Japonia-Coreea de Sud. În România se amplasează deja o forță militară NATO cu rolul de a apăra spatele frontului principal (cel nordic). Această forță nu are nici o legătură cu apărarea României. Inevitabil ea duce România în război, făcând-o țintă pentru puterile adverse, și, în subsidiar, asigură fidelitatea României față de agenda strategică a alianței.

 

Înțelepciunea supremă și interesul național îi cer acum României să adune putere nu pentru a câștiga războaie, ci pentru a le evita. Iar asta nu pentru că ne-am teme de luptă, ci pentru că războiul nu își are rostul dacă în joc nu este o cauză națională vitală care să nu poată fi promovată cu mijloacele păcii. Refuzul intrării în război este, în consecință, prima prioritate a politicii externe românești în mijlocul furtunii globale în care ne găsim. Nu există nici un principiu și nici o rațiune care să o nege. Pentru a-i da curs România, fie și sub prezența NATO, trebuie să se comporte ca actor regional și coagulant cultural. Este posibil ca salvatorul națiunii civice române să fie chiar națiunea culturală română.