Publicistul Caragiale – un prozator sub acoperire

Geniul lui Caragiale publicist rezidă în capacitatea de a da viață ideilor (moarte din abstracțiune) prin concretizarea lor în pagini de proză. Ca aceasta, despre cum e descoperită o capodoperă a trecutului îngropată în pămînt de un ochi priceput:

„Într-un sîmbure, viața stă ascunsă vreme îndelungată, pîndind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, condiția exterioară propice pentru ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. Ceea ce sînt căldura, lumina și umezeala pentru sămînță este priceperea și judecata omenească pentru opera talentului omenesc.

Precum un bob de grîu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca și bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire și uitare de veacuri, reînviază iarăși la căldura ochilor pricepuți. Sub cazmaua lucrătorului prost, care sapă să-și croiască un drum, sar țăndări de marmoră; el ar merge înainte cu fapta lui distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mîna; căci ființa în care lovește cazmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să strige. Ea a adormit de cînd cei din urmă ochi pricepuți și-au întors privirile de la dînsa; dar la cea dintîi privire a altor doi ochi pricepuți, ea se va deștepta sigur și, cu o nouă și întreagă putere de viață, va chema la dînsa o lume.

Cîtă vreme n-au dormit capodopere, atîrnate într-un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare! Doi ochi pricepuți le-au redeșteptat la viață. Se scoate, se-nțelege, din discuție cazul de distrucție materială completă. Cărțile unice din biblioteca Alexandriei, templul minunat de la Efes și altele s-au dus de-a binelea fără putință de reîntoarcere, ca și boabele de grîu dintr-un lan dat pradă flăcărilor.” (I.L. Caragiale, Cîteva păreri, Ziua, 22, 29 febr. 1896, 1, 7 martie 1896).

De remarcat că publicistul Caragiale e un prozator sub acoperire. Cînd are posibilitatea, Caragiale se dedă umorului nebun. Iată-l căutînd să combată retorica ieftină și plicticoasă din producții altfel semnate de genii precum Hugo:

„Într-o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidanțața și pupila lui, mîndra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toți sfinții Castiliei și Aragonului! Doi! măcar unul și tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrînul ofensat? Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? Nu! El se gîndește să-i pedepsească cu mult mai aspru: le citește un lung discurs istoric moral, în care face lista cronologică a isprăvilor și vitejiilor marilor lui strămoși, a[le] căror portrete sînt atîrnate în salonul unde s-au întîlnit cei doi rivali, regele Carlos și banditul Hernani.

Aceștia stau în picioare, împreună cu femeia vinovată, și ascultă… ascultă; cîteodată, unul din ei cutează să facă o mică întrerupere, să zică și el măcar o vorbă de scuză; – numaidecît, asprul Silva exclamă: «Taci, nu mă-ntrerupe» și-și urmează mai departe pomelnicul.

Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sînt admirabile? Fără-ndoială. Însă ce are a face? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetător și mai mare, și versurile lui sînt minunate. Astea nu împiedică drama lui să fie lipsită de viața pe care scena clovnilor o are. Acea scenă trăiește, iar Hernani nu, și anume, fiindcă acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă, iar din Hernani poți tăia – ba chiar cu folos și pentru dramă, și mai ales pentru auditoriul priceput – patru din cinci părți, și Hernani tot Hernani rămîne.

Cît n-ar cîștiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, dacă dînsul ar avea buna inspirație să renunțe la academicul discurs, care prelungește din cale afară o situație atît de penibilă și umilitoare; și pentru el, și pentru nobilii castilani din pereți, și pentru publicul din sală!?” (I.L. Caragiale, Cîteva păreri, Ziua, 22, 29 febr. 1896, 1, 7 martie 1896)

*

Scriam pe 25 iulie 2014. Despre cum m-au pus pe mine Serviciile să-l atac pe Klaus Iohannis!

Pozată cu mîna la falcă, de parcă ar suferi de măsele, Alina Mungiu Pippidi, cu care mă aflu în război de pe vremea cînd nefericitul Emil Constantinescu a pus-o șefă la TVR, spre spaima liftului care trebuia s-o urce în fiecare dimineață fără a primi pentru asta supliment de salariu, publică în ziarul arestatului Dan Adamescu ceva care se vrea un text, dar care nu e, ca de obicei, decît expresia frustrării că bărbații trec pe lîngă ea întorcînd capul într-altă parte. Am avut și am obiecții în privința lui Klaus Iohannis, toate izvorîte din felul jegos în care l-a lucrat pe Crin Antonescu. Distinsa cu doi pp în nume, s-o credem noi dublă în ceea ce începe cu p, găsește următoarea explicație faptului că nu cad în fund de admirație la ivirea Neamțului dîmbovițat: „Mai văd și pe dl Cataramă, reactivat de servicii la fiecare alegeri, atacînd pe Iohannis, pe dl. Cristoiu la fel, și îmi e destul, că de douăzeci de ani acești indicatori nu greșesc, dacă sînt ei puși să atace pe unul, acela e pericolul real. ” Care va să zică, m-au pus serviciile să-l atac pe Klaus Iohannis, semn că Neamțul e „pericolul real”, pentru că de douăzeci de ani, pe cine atac eu (inclusiv pe Alina Mungiu Pippidi), e tot ce are mai valoros națiunea. Măi, să fie! În final, Alina Mungiu-Pippidi ne ordonă „încolonarea în spatele lui Iohannis”. Dacă aș fi de la Servicii, aș zice: – Să trăiți, am înțeles, tovarășă căpitan!