Prozatorul Ion Cristoiu – un Hitchcock printre Povestitorii săi

Coperta face parte din demersul scriitoricesc (dacă ai şansa să fii publicat). La început e vitrina unui produs cu pagini. Apoi însoţeşte cititorul pe durata lecturii, protejându-i legătura intimă cu autorul şi, la final, favorizează distanţarea, prilej de meditaţie în urma ei.

Povestitorii, volumul de proză a lui Ion Cristoiu apărut la Editura Cartea Românească în 1988, are o copertă semnată Gheorghe Baltoc. Incită prin culoare şi elementele grafice. Văzând-o te întrebi ce-o fi înăuntru. Pe un fundal de inspiraţie audiovizuală: un dop de plută al unui cap de sticlă, gata de petrecere, se îmbină, în mod firesc şi absurd, cu un receptor al unui telefon cu fir. Brrrr! Sunt douăsprezece proze, fiecare dintre ele cu planuri care se întrepătrund la momente de cotitură. Şi astfel, cititorul, la rândul său, devine activ, un participant alert al naraţiunii, căruia i se dau şi momente de respiro în descrieri.

În proza Coborîre: „Această subită curmare a sporovăielii, acest punct pus brutal povestirii, de care ascultătorul, mergând înainte prosteşte, se împiedică, gata să cadă în nas, îl izbise şi, deodată, tot ce auzise fără a fi atent ţâşni din memoria lui ca un gheizăr.”

Trăirea îi aparţine lui Andrei Severin, director de combinat pe cale să devină „fost” (prima coborâre), care, pe fundalul unui accident de circulaţie petrecut cu ani în urmă într-o pantă abruptă (cealaltă coborâre) şi avându-l ca protagonist pe şoferul Dumitru Homoştean, îşi trăieşte pierderea funcţiei. Proză în proză, Andrei Severin se raportează la destinul tragic al şoferului, relativizând propria cădere, ajutat de personaje caricaturale şi mai ales prin descrierea cinematografică a accidentului. Se remarcă beţia funcţiei din figura primarului: „un ins gros, cu părul cărunt-murdar, într-o cămaşă larg desfăcută la piept. […] vorbea întruna […] îndrugând tot felul de poveşti, care de care mai aiuritoare. […] vocea lui răpăitoare, răsucindu-se vioi într-o parte şi în alta, suflându-şi zgomotos nasul sau scărpinându-se în cap, într-un cuvânt găsindu-şi cu greu astâmpărul.” Însă ce-l linişteşte definitiv în acceptarea noului său statut e, din nefericire dar omeneşte, alinarea propriului ego, căci îl vede pe înlocuitor, adjunctul său, Gabriel Stratulat, un ins limitat, incapabil de a-şi pune întrebări în faţa unui fapt misterios, „un băiat bun dar mărginit”. Tema căderii, îndelung studiată de autor, e o meditaţie şi un adevăr pentru a lua căderile şi victoriile cu aceeaşi răceală sau reţinere în stil elveţian, aş adăuga.

Numele personajelor nu sunt puse la întâmplare; de cele mai multe ori deschid povestirea incitând un scurt pariu, pierdut fireşte ulterior, în subconştientul cititorului: oare despre ce va fi vorba de data aceasta? Şi iată cum eşti prins într-o altă proză. Cabana e scrisă într-un stil detectivist. „Cercetătorii sunt asemenea scriitorilor.” Zoica Olbojanu (profesoară), Mihai Mareş (redactor de editură) şi Gheorghe Ştefan (anchetator) sunt cele trei personaje având destine separate, prinşi cu toţii de vraja aceleaşi bucăţi de proză care ajunge să-i marcheze definitiv. Singurul nemişcat, deşi funcţia i-ar fi cerut-o, e directorul editurii (n-are nume), însoţit mereu de Stamate (sluga lui veşnic aprobatoare). Directorul e figura şefului limitat şi alunecos care îşi urmăreşte propriul interes si puterea, fără a avea vreo legătură cu activitatea de fond a unei edituri („în glasul directorului o ironie la adresa lui Sadoveanu”), lipsit de umanitate, nefiind marcat de dispariţia redactorului său. Nimic nou căci putem să-l raportăm la preşedinţi, aleşi sau în devenire, fără a avea habar de ţară, închişi în palatul lor, lipsiţi de vreun plan sau strategie, înconjuraţi de o armată de experţi în comunicare; asemenea lor, CEO-uri post-covid care au renunţat la vizitele de teren şi contactul cu realitatea sucursalelor, mulţumindu-se doar cu planurile de restructurare, transmise virtual.

Toate prozele sunt îndelung studiate din realitate. E chiar mai mult, Povestitorul privind de departe forfota personajelor „pentru o documentare în vederea unei proze, provizoriu intitulate Cîntarul. Îşi nota de zor într-un carneţel pe care îl ţinea în mână ostentativ, să-şi dea seama cei din jur despre ce-i vorba.” Vi se pare cunoscut? Marius Nedelea, alt povestitor, ajunge să-şi sacrifice personajul disperat că nu reuşeşte să o cucereasca pe Maria Lumperdean, invitata lui la o masă la restaurant. Aceasta, plicitisită de povestirea lui interminabilă, „întoarsă cu spatele la el, aruncă priviri languroase bărbatului de la masa din colţ”, un tip discret care citea şi observa clienţii de la mese. Grigore Ciobotea, profesor suplinitor şi, în secret, prozator, asistă la un alt ospăţ, observându-l, neimplicat în intriga din jurul Musafirului, adâncit într-o lectură în fotoliu notând „imagini în carnetul lui de schiţe”. Sentimentul că însuşi autorul e prezent, în mod discret, printre Povestitorii săi, susţinându-i chiar la nivel de teorie literară prin introspecţiile legate de actul de a scrie, m-a dus cu gândul la Alfred Hitchcock, ştiute fiind apariţiile unei siluete uşor de recunoscut în câte un plan al filmelor sale.

„Credinţa mea e că marea literatură nu e altceva decât o adâncire, prin forţă creatoare, a lumii din jur.” (Unchiul)

În planul teoriei, iată reţeta facerii unui prozator. În primul rând e capacitatea de observaţie: „Vasile Dumitraşcu trecuse de perioada marilor opinteli şi gâfâieli, scria, acum, mai uşor şi deci, având mai mult timp, putea privi nestingherit în jurul lui.” A se evita coşmarul prozatorului: „virgula dolofană” dintre subiect şi predicat. (Nuvela) Apoi sunt „instrumentele absolut necesare meseriei de prozator: în stânga, teancul de o mie de coli, în dreapta călimara plină ochi.” (Furie) Când aceste faze preliminare sunt îndeplinite, se intră în miez: redactorul, primind un manuscris, „ştie că nu-l va aştepta nimic interesant. O descriere plată, rătăcită în zeci de amănunte fără importanţă, cum poţi întâlni în toate prozele, trase parcă la şapirograf, ale tinerilor autori de azi”. (Aparatul) Un ultim sfat din lecţia de prozator, în mintea unui redactor nemulţumit: „De fiecare dată, la sfârşitul unei proze, mai ales când ea se încheie […] rotund, încearcă un sentiment de om exclus, politicos, dar ferm, de undeva.” (Aparatul) Dacă tot nu eşti publicat, a se apela la vrăjitoare, care îţi va recomanda să-l citeşti pe Proust (À la recherche du temps perdu) în cel mult o săptămână, urmat de un somn adânc. Dar dacă la final rezultă povestea drumului focii de la Polul Nord până la Floreşti, mai bine renunţă. Când talent nu e, degeaba.

Şi încă n-am zis nimic de Ghiţă Cotoroabă şi soţia lui, Sevastiţa, pe care mi-i imaginam în chip de alegători, fără nicio urmă de ironie, însă vă rog pe voi să-i descoperiţi.

Bougy-Villars, 29 Sept. 2024