Primim din Paris, de la Dan Culcer. Vecinătăți interioare și exterioare

(Autor: Dan Culcer)

Cunoașterea vecinilor interni și externi imediați este o condiție elementară de dezvoltare comunitară, de supraviețuire etnică. Ea implică un efort lingvistic natural, de asimilare a limbii vecinului, a culturii și mitologiei acestuia, efort necesar și benefic pentru realizarea unei bune comunicări, bază elementară pentru orice relații de bună vecinătate.
În lipsa cunoașterii limbii, culturii și mitologiei vecinilor rămânem pradă vagului sau concretului prejudecăților care perturbă comunicarea, relația și schimbul, menținând o tensiune activă sau pasivă care poate duce la conflicte inutile, pernicioase și durabile.
Idealizarea acestui tip de relații individuale și comunitare, în numele necesității evitării conflictelor, duce mai totdeauna la o duplicitate suspectă ambelor părți, generează neîncrederea perpetuă, angajează instituții de cercetare și supraveghere care utilizează energii și fonduri exagerate în loc să dezvolte contextul dialogal necesar, fără intervenția dragomanilor intermediari.
Este preferabil un context dialogal în care ambele părți probează cunoașterea exactă, profundă și lucidă, angajează studierea intereselor comune, refuză capcana naivităților, de tipul celor difuzate sau redifuzate în perioadele recente, în numele unor principii umanitariste și universaliste inaplicabile în existența concretă, unde interesul economic domină, definește și delimitează zonele conflictuale. Se va evita identificarea comportamentului individual cu cel colectiv, definirea intereselor colective ca sumă a intereselor individuale. Interesele individuale ale unor persoane aparținând unor comunității distincte și vecine se pot acomoda zonal. Interesele comunitare majore ale unei colectivității, definite la nivel politic de reprezentare, nu coincid cu cele minor zonale. Comerțul și munca transfrontalieră, de pildă, nu rezolvă problema comerțului și forței de muncă la nivel global, în țările respective.
România ca stat a avut, în epoca de după 1850, conflicte deschise cu statele vecine. Cu Ungaria, ca parte a Austro-Ungariei imperiale dar și ca stat independent, după 1918, cu Rusia imperială sau Sovietică, cu Bulgaria, cu Iugoslavia, atât la nivelul revendicărilor teritoriale, cât și la nivel demografic, prin aplicarea așa-zisului principiu wilsonian (care nu a fost inventat de acest președinte al Statelor Unite) al autodeterminării naționale, prin ieșirea din cadrul unor imperii descompuse, prin apariția unor state naționale, suverane, cu autonomie teritoriale și politică.
Autonomia economică, care ar fi fost necesară pentru definirea și realizarea suveranității, nu a fost posibilă în nici unul din noile state central și est-europene. Ca și după 1990, după 1920, noile state, foste provincii imperiale, cu economii specializate sau deficitare, au devenit zone de conflict între interesele burgheziei statelor capitaliste occidentale dezvoltate, Germania, Franța, Anglia, Statele Unite ale Americii și cele ale noilor burghezii locale, naționale, pe cale de constituire sau instalare «independentă». În majoritatea cazurilor s-au constituit rapid suporturi de colaborare între cele două conglomerate burgheze, industrial-financiare, bancare, cu dominația certă și previzibilă câteva decenii, a celor occidentale.
S-a format o burghezie compradoră, cu un termen devenit clasic, care a ignorat interesele globale ale națiunii din care crescuse, pentru a negocia schimburi «comerciale» în interes restrâns clanic. Fenomenul a avut un aspect distructiv în țările fostei alianțe comuniste. Conflictele cu aparent cadru etnic acopereau adesea conflicte de tip complex, geopolitice, induse de gestionarea resurselor energetice, de controlul căilor de comunicație, de complexe istorice și culturale de superioritate, de mitologia misiunilor civilizatoare, care implicau considerații de tip rasist. Exemplele notorii sunt legate de mitologia maghiară a misiunii civilizatoare a Ungariei în Bazinul dunărean sau carpatic. Sau de misiunea revoluționară a Rusiei bolșevice, pentru implantarea ideologiei comuniste  prin Revoluția Mondială de tip troțkist, universalist, de sorginte secret iudaică. Ambele implică o ideologiei bazată pe inegalitatea istorică și a unor națiuni superioare, cărora Dumnezeul creștin sau Iahve al iudeilor, prin Marx, le-a fi încredințat o misiune. Ambele comunități au ceva comun. Ele se revendică de la o legătură privilegiată cu divinitatea, chiar și în forma ei paradoxal laică, de la un contract care sub-întinde o istorie, a unor popoare care nu au continuitate și statornicie teritorială ci se construiesc pe baza unor migrații, a Maghiarilor dinspre Asia spre Europa în jurul Mileniului, a Iudeilor din Palestina spre sud-vest și din vest spre est, sub pretextul dreptului la reinstalarea în Palestina, la constituirea unui stat național, prin legenda răspândirii lor diasporite și a continuității etno-religioase.
Efectele unor astfel de mitologii sunt teribile. Biciuiți de rafalele zecilor de mii de publicații iredentiste produse din 1920 încoace, Maghiarii suferă, se simt nedreptățiți, evacuează revanșard presiunea și durerea psihică indusă de ideologii lor, prin complexul de superioritate și prin comemorarea dramei Trianonice, act ritual colectiv de tip masochist.
În numele programuluu sionist, în sensul constituirii unui teritoriu național pentru o populație care a trăit peste un mileniu în dispersie, Evreii, alias Iudeii, colonizează teritorii în Orientul apropiat, populate de neamuri cu religii și culturi diferite, pe care le obligă să se refugieze, să emigreze, le aplică proceduri punitive colective.
În numele dreptului la autoapărare, după incursiunea organizației de rezistență prin luptă armată palestiniene, Hamas, dincolo de zidul despărțitor dintre teritoriul Gaza și Israel. Răzbunarea poporului ales este dincolo de orice limită, armata acestuia a devenit călăul vecinilor de rasă comună. Vedem că se practică acum un «etnocid» în fâșia Gaza, parte a teritoriului statului Palestina.  Locuitorilor acestui teritoriu sunt alungați pe două axe de acțiune militară, în Gaza, și militarizată, prin coloniști susținuți de administrație de stat și de ideologia Destinului, în Cisiordania. Este un teritoriu revendicat de pseudo-descendenții direcți ai foștilor ebrei, după aproape două mileniii de la dispersia lor istorică.
Unii zic, cum ar fi evreul Arthur Kostler, autorul cărții Al treisprezecelea trib,  că o mare parte a revendicatorilor ar fi descendenții kazarilor iudaizanți. Alții, în numele continuității sefardite, se referă la «drepturile la repatriere» a emigranților de religie mozaică din Africa de Nord și Spania.
În baza deciziilor succesive de la finele secolului al XIX-lea, ale congreselor sioniste, care regrupau adepții programului de căutare și cucerire a unui teritoriu pentru un popor fără țară. Localnicilor li se cumpăraseră cândva petice de pământ disperse, cu scopul  mărturisit, declarat de Keren Kaiemeth Leisrael, de transformarea continuă, prin colonizare agresivă și etatizare, a arhipelagului insular în teritoriul compact al viitorului stat Israel. (Descrierea documentată a acestui proces, cu hărțile aferente a fost tipărită pe baza Raportului întitulat La lutte pour la terre, (Lupta pentru pământ) prezentat de Comitetul Director al Keren Kaiémeth la al XXII-lea Congres Sionist de la Bale,1946, Edition de la Terre Retrouvée, 12, rue de la Victorie, Paris IX.)
Pentru a defini natura terenurilor achiziționate de la populația locală, se utilizează expresia «patrimoniul funciar al poporului iudeu», cumpărarea pământului fiind declarată o «misiune cu caracter național». Termenul folosit pentru acțiunea globală este un verb clar, a coloniza.
În România, Moldova de la Carpați până la Nistru a trecut deja printr-un proces asemănător, de modificare agresivă și rapidă a structurii demografice, cu efecte sociale și economice complexe, cu complicitatea autorităților de stat, adică a Domnilor, prinților, boierilor, care au încurajat colonizarea evreilor dinspre Est spre Vest. Publiciștii evrei de tipul lui E. Schwarzfeld (cernoziom sau pământ negru, numele ne trimite eventual la originea patronimului din Zona De Rezidență, adică Vestul și Sudul Ucrainei actuale, unde terenurile agricole erau bogate în cernoziom) pretextul depopulării care a impus măsuri de repopulare a acestei Moldovei locuită de moldoveni, adică de români.
Evident, demonstrația lui E.Schwarzfeld este pro domo. Numele localităților sunt românești, atunci când, dacă admitem că au fost fondate de iudei, ar fi fost normal ca măcar unele să poarte nume cu rezonanțe jidovești.  Nu e cazul în lista dată de autor. Să zicem că argumentul acesta logic e insuficient pentru a demonstra că înaintea venirii evreilor exista o Moldovă, o țară care funcționa, locuită de moldoveni, care erau capabili să adune oști și să se apere de năvălitorii violenți.
Dar nu au știut să se apere de invazia evreiască tăcută și prielnică profitorilor, nu populației majoritare. Fenomenul pustiirii, evocat sub numele de retragerea aureliană, pentru a permite istoricilor maghiarilor de două secole să afirme că triburile migratoare maghiare au «cucerit» pământuri pustii în Ardeal, deși pătrunderea lor a durat destul de mult, ca să putem invoca logic, chiar dacă nu documentat prin hrisoave, existența unei rezistențe armate a localnicilor, mai bine sau mai prost organizată.
Iată argumentația lui E.Schwarzfeld :
« Când năvălirile străine se făcură mai rare, rămaseră elementele naturei, care devastară sate şi ogoare, tâgurI şi târguşoare, apoi veneau lăcus­tele, cari duceau foametea pe aripile lor, ciuma, care secera oamenii cu nemiluita şi-i făcea să’şi iee lumea în cap.
În fine, când şi hoardele străine şi elementele naturei dădeau lumei răgaz, învoind chiar bel­şugului să se reverse peste cele două ţări : sau a uneia din ele, se abătea ciuma morală, Vodă cu sateliţii lui, cu boierii şi cu dregătorii hrăpăreţi, car’i storceau locuitorilor măduva din oase, ru­peau şeapte pie’i  de la acelaş contribuabil sau de la acelaş dobitoc şi ridicau până şi cenuşa din vatră. Şi atunci, oamenii îşi luau lumea în cap, se desţerau pe întrecute, trecând hotarul pe un pământ unde natura şi dregătorii se ară­tau, până la un punct, mai îndurători.
Desţerările şi bejeniile aducând un gol şi mai mare în ţară pustie, moşiile îşi perdeau din valoare din lipsă de braţe, iar Domnul îşi vedea scăzând veniturile din lipsă de dajnici. Proprie­tarii de moşii, boierii şi mănăstirele, se gândiau dar la chipul cum să readucă pe fugari sau să împopuleze siliştele pustii, şi atunci se întemeiară sloboziile. Anume, ei obţineau un hrisov Domnesc, care le învoia de a’şi aduce sau readuce oameni de peste hotar, şi aceşti oameni erau scutiţi de dări, pe un timp mai mult sau mai puţin înde­lungat.
Hrisoave, care încuviinţează întemeiarea de slo­bozii ne întîmpină încă din veacul al XV-lea şi le găsim tot mai număroase în secolele următoare, al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ele sînt date boierilor, mănăstirilor, mitropoliţilor şi epis­copilor pentru împoporarea pămăntenilor ce le stăpânesc. Condiţia principală era ca oamenii ce-i aşezau pe aceste pămănturI, să nu fie luaţi dintre locuitorii scrişi în tablele Visteriei, adică să nu fie dajnici din ţară, ci mai vârtos străini, oameni de peste hotar, de orice lege, de orice limbă şi de orice credinţă. Cei chemaţi spre a împopula sau reîmpopula satele, puteau fi, prin urmare, nu număr oameni de naţie străină, ci încă de orice religie : creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, luterani, calvini, evrei şi păgâni. Nu se căuta la limba şi la credinţa omului, ci la hărnicia lui. Şi nu era vorbă numai a se atrage plugari, ci încă supraveghietori, meşteşugari, slugi, care luară mai târziu numele de scutelnici, posluşnici şi breslaşi, şi cari erau exclusiv în ser­viciul boierilor şi al mănăstirilor 1) . Asupra Sloboziilor vezi : V. A. Urechia, Notiție despre Slobozii, în Analele Academiei Române, IX, şi Radu Rosetti, Pământul, Sătenii și Jidanii în Moldova, I, p. 292-96.

Fireşte, evreii, car’i veniră să se aşeze în sate şi să le împopuleze, erau mărginiţi la număr. Ei nu erau agricultori, şi dacă se ocupară, mai târziu, cu arendarea moşiilor, nu ei însuşi le cultivară ; dar deveniră cârciumari, luară orânzile săteşti, cari fură chiar desemnate mai apoi cu numele de « orânde jidoveşti », împoseseau mo­rile, vadurile, podurile peste apă, cazanurile de fabricat rachiu şi velniţele, precum şi diversele otcupuri cari ţineau de proprietate, şi de care lumea avea nevoie, ca şi de plugari şi de salahori. Evreii erau asemenea meşteşugari, de care moşierii, proprietarii, aveau mare nevoie. În fine, tot ei luau în posesie iazurile cu peşte şi adu­ceau numeroase servicii, ce nu le puteau face populaţia creştină, mai practicând şi puţinul ne­goţ, de bună seamă primitiv, de care satele a­veau nevoie. (s.n.)
Un rol şi mai important îl jucară evreii în îm­popularea şi reîmpopularea oraşelor, ba chiar în întemeiarea târgurilor şi ale târguşoarelor.
Ca şi pentru sate, Domnii dădeau hrisoave pentru a atrage populaţia în oraşe şi în orăşele vechi, şi pentru întemeierea de centre noue. Este foarte regretabil că s’a publicat, până acum, aşa de pu­ţine date asupra târgurilor şi târguşoarelor din România. Te prinde mirarea că nici Academia Română, nici guvernul, nici primăriile nu au găsit de cuviinţă a le da la lumina zilei şi a fixa originea şi trecutul lor. Dar ceeace întristează şi mai mult pe istoric e că « Societatea geografică » din Bucureşti, care a luat iniţiativa şi a dus la capăt întocmirea Dicţionarelor geografice ale judeţelor, nu și-a dat osteneala de a controla cele scrise de autorii dicţionarelor asupra oraşelor, nici a face apel Ia cei în drept, spre a stabili, acolo unde era cu putinţă, data întemeierei târgului şi con­diţiile în care fusese întemeiat, împopulat şi re• împopulat. Ba, constaţi faptul anormal că nu se indică măcar data înfiinţărei târguşoarelor, care datează de la o epocă relativ foarte scurtă. Ast­fel vom căuta în zadar anul fondărei unor târ­guşoare ca Băceşti, Bâra, Buhuşi, Bujor (Golăşei), Codăieşti, Dămieneşti., Domneşti, Drăguşeni, Folteşti, Hoceni, Murgeni, Parincea, Plopana, Poieni, Puţeni. Şi cu toate aceste autorii Dicţionarelor geografice ar fi găsit, spre pildă, în Uricar, obârşia orăşelului Drăguşeni, iar pentru altele şi-ar fi putut procura, cu atât mai uşor, ştirile de la pro­prietarii târguşoarelor, cu cât întemeiarea lor nu se urcă mai sus ca 50 sau 60 de ani de la data în care dânşii şi-au întocmit scrierile lor.  [p.8]
Cu toate aceste, siliţi sîntem a recurge la aceste Dicţionare geografice, acolo unde nu avem alte isvoare la dispoziţie. Pe aceste isvoare, pe puţinele documente publicate până acum, precum şi pe un număr de acte inedite, a căror copii le posed, mă voiu baza spre a întocmi lucrarea de faţă.»
E.Schwarzfeld evită invocarea documentelor anterioare creării Zonei de rezidență, adică sfârșitul secolului al XVIII-lea.
(Sursa citatului : Dr. E. Schwarzfeld, din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea și întemeiarea tîrgurilor și a tîrgușoarelor în  Moldova, București, Editura Uniunii Evreilor Pământeni,1914. Broșura este disponibilă în Biblioteca Metropolitană a Bucureștilor sun formă de pdf protejat.)
Creată în 1791 de țarina Ecaterina a II-a a Rusieei, Zona de reședință a fost corespunzătoare teritoriile cucerite de Imperiul Rus 1791 în detrimentul Republicii celor doi Națiuni (statul bicefal forma de Polonia și Lituania) și Principatul Moldovei vasal al Imperiului Otoman. Această zonă, care forma un sfert din partea europeană a Imperiului Rus, a inclus cea mai mare parte din ceea ce sunt Lituania actuală, Belarus, Polonia, Moldova, Ucraina, unele părți din Rusia de Vest și o mică parte din sud-est Letoniei actuale. În aceste teritorii, evreii erau deosebit de numeroși, dar nu a depășit 17 % din populație în Oblastul Grodno, în jurul localităților Bialystok și Varşovia. Prezența evreilor era veche, activitatea economică, culturală și religioasă evreiască era importantă. Cele mai mari și istorice, cele mai vechi orașe slavizate din acest teritoriu, precum Kyiv și Odessa, au fost  inițial excluse din Zona de reședință autorizată evreilor. Treptat, însă, Kiev și Odessa au devenit teritorii care adăposteau cele mai importante comunități evreiești, până la punctul în care au devenit chiar și al doilea și al treilea orașe evreiești ale teritoriului la nivel demografic după Varșovia și înainte de Minsk, Wilna (Vilnius) și Grodno.
Înainte de 1772, populația evreiască din Rusia era foarte limitată, deoarece Țarii i-au obligat pe evrei să aleagă între convertirea la creștinismul ortodox și exil în afara imperiului. Această politică a fost încă cea a țarinei Elisabeta I-a. În urma împărțirii Poloniei și Lituaniei, populația evreiască a Rusiei a crescut semnificativ, noile teritorii având o populație evreiască mai mare de 5 milioane, adică 40 % din cei 12,5 milioane de evrei ai vremii, în lume. În 1791, guvernul rus a instituit „Zona de reședință” în aceste noi teritorii, pentru a împiedica evreii să se stabilească în altă parte a imperiului. Dar și pentru a orienta o forță de muncă pentru dezvoltarea agriculturii pe noile pământurile anexate Imperiului, bogate în cernoziom. Aici administrația imperială rusă s-a dovedit naivă. Nu a reușit să producă o reorientare profesională la evrei. Evreii au găsit repede soluția, trecerea spre Moldova de Vest, unde legea era mult mai laxă și boierii cointeresați să angajeze administratori eficienți care să le servească interesele imediate, prin exploatarea nemiloasă dar eficientă a țărănimii moldovene, lipsită de pământ, de pe moșiile boierești, pe care proprietarii le încredințau arendașilor. Români, evrei, greci sau armeni. Zona a fost până în 1941 cea mai mare concentrare de evrei din lume. În plus, în timp ce țăranii aveau o greutate mică în societatea rusă, în zona anterior poloneză, imensele domenii agricole ale vechii nobilimi poloneze erau anterior, gestionate sau consolidate cu evrei galițieni care aveau astfel o mare influență economică. Acest lucru a deranjat guvernul rus, dornic să confiște aceste zone pentru a le atribui nobililor ruși. În plus, progresul industrial a dus la apariția unei clase de mijloc neaparținând vreuneia dintre cele cinci clase tradiționale de Rusia (nobili, preoți, soldați sau funcționari publici, meșteri sau țărani liberi și iobagi – la fel de numeroși ca și celelalte patru clase însumate) . Această clasă de mijloc a inclus o proporție mare de evrei: prin limitarea zonei lor de reședință, guvernul imperial a dorit să promoveze creșterea unei clase de mijloc creștine. Ecaterina a II -a, țarina care coresponda cu Diderot și alți reformatori francezi a putut să afirme că a stabilit „zona” ca un compromis între membrii guvernului ei, aristocrația și clerul care solicită expulzarea evreilor, propriile sale tendințe liberale și interesele pe termen lung ale Imperiului. Se susține că evreii au fost sau ar fi fost un factor de modernizare prin activitatea lor economică, schimburile și inovațiile lor. În măsura în care mulți evrei se aflau la baza sistemului capitalist transnațional. Din punct de vedere teritorial, între 1791 și 1917 (data la care a fost desfințată „zona”), zona de reședință suferă multe modificări locale ale limitelor sale și anumite alte regiuni, cum ar fi Caucazul (unde populațiile evreiești, numite Dağ Çufut (« evrei de munte » în limbile turcice , aceasta fiind etimologia și sensul vechi al cuvântului ciufut din limba română ) există de foarte mult timp în Georgia și Daghestan, au fost deschise succesiv sau închise la instalarea evreilor în „zonă”. În același mod, evreii au avut interdicția de a trăi în anumite orașe precum Kyiv, Sébastopol sau Yalta, și nu se puteau stabili decât în orașe deschise precum Poltava, Odessa sau Chișinău (Kichinev), care au favorizat apariția shtetls (literalmente, „orașe mici”, diminutiv în idiș שטאָט – shtot, stadt german). Pe de altă parte, comercianții evrei ai primei corporații, au educat oameni sau cu o educație specială, meșteri și soldați încorporați în conformitate cu legea de recrutare din 1810, iar descendenții lor aveau dreptul să trăiască în afara „Zonei de reședință”. În anumite perioade, se acordă scutiri speciale evreilor să trăiască în marile orașe imperiale, dar aceste derogări sunt uneori revocate și, de exemplu, în 1891, mai multe zeci de mii de evrei au fost expulzați de la Moscova și Saint Petersburg în Zona de reședință.

Această Zonă este acum în centrul conflictului dintre Ucraina și Rusia. Care nu se reduce la apărarea sau cucerirea zonei rusofone din estul Ucrainei. Cu decenii în urmă sudul Zonei a început să fie supus unui bombardament mediatic, inclusiv prin apariția unor publicații în limba engleză, editate local dar subvenționate de departe, a căror existență nu putea avea altă explicație decât proiectul de a informa asupra evoluțiilor politice zonale, cu direcția loviturii principale spre publicul evreiesc americanofon, al foștilor imigranți, proveniți din această zonă.
O istorie fără istorie nu permite înțelegerea unor fenomene care se deplasează pe durate lungi. Elemente de comprehensiune geopolitică la zi pot fi recuperate prin lectura unei cărți recente, Emmanuel Todd, La Défaite de l’Occident (Înfrângere Occidentulu), Gallimard, iunie 2024. Rezerva mea esențială ține de folosirea unui termen vag în titlu. Definiția Occidentului este cât se poate de vagă în toate situațiile evocate, chiar dacă uneori autorul înșiră cele câteva țări care ar constitui după acest Occident mitic, Statele Unite, Anglia, Franța, Germania, Italia. Bizară mi se pare neglijarea unor țări mici dar puternice economi și financiar, de genul Olandei, Luxemburgului, în fruntea comerțului internațional, prima, în fruntea gestiunii capitalului bancar, a doua. Sper să pot curând realiza o prezentare amănunțită a tezelor și argumentelor autorului.