„Omerta de bon ton” în presa franceză

Predicator. Am primit prin Fan Curier de la Amazon.com cartea lui Pierre Janton despre John Knox (John Knox. Reformateur ecossais, Les éditions du Cerf, (April 5, 2013). Căutînd transcrierea corectă a titlului, am descoperit că există și o variantă Kindle, pe care mă grăbesc s-o cumpăr, fie și pentru că am nevoie și de o lectură on line. De cum am primit cartea, m-am grăbit să transcriu prezentarea de pe ultima copertă, valabilă și pe Amazon.com. Mi se pare capabilă de a surprinde în cîteva rînduri fascinanta personalitate a marelui Reformator nu numai scoțian, dar și european:

„Teoretician al democrației, pionier al învățământului obligatoriu și figură majoră în literatura scoțiană, John Knox este fondatorul calvinismului în Scoția și, de asemenea, unul dintre primii arhitecți ai unirii țării sale cu Anglia. Existența dramatică a acestui cleric de origini umile se desfășoară sub semnul opoziției și al luptei. Intră în scenă cu sabia în mînă, acceptă împotriva voinței sale vocația de predicator într-o cetate asediată, petrece nouăsprezece luni la galere, predică soldaților, precum și Curții, scapă de ucigași și de călăi, de rug și, chiar exilat, este încă obligat să fugă. Se căsătorește împotriva socrilor săi, inventează agitprop din Franța, transformă o revoltă într-o revoluție, își pune trei regine împotriva lui, face să plîngă una, organizează democrația în Biserica Scoției, se căsătorește la cincizeci de ani cu o moștenitoare de șaptesprezece ani, supraviețuiește unui război civil, moare și devine un mit uneori venerat, alteori urît.

Totuși, el a ales ștergerea de sine și viața interioară și tocmai din spiritualitatea sa se hrănesc luptele sale pentru reforma Bisericii, dar și împotriva tiraniei, corupției și ignoranței. Idolii cu care se luptă nu sunt doar dogme controversate, ci și pretenții de mîndrie și egoism în rîndul celor mari și al celor smeriți deopotrivă. Acum, că principiile sale de dreptate și egalitate au prevalat, mai ales prin experiența sa spirituală influențează cititorul, credincios sau nu, și atinge permanența credinței care, după el, constituie Biserica în dezvoltarea ei istorică, de cînd Avraam şi Profeţii. Cunoștințele lui despre oameni, experiența suferinței și curajul, în ciuda slăbiciunii sau din cauza ei, îl fac unul dintre cei mai seducători reformatori.”

*

Discursuri. Pe 28 februarie 1937, are loc, în prezența lui Carol al II-lea, în Aula Academiei de Studii Comerciale, cel de-al XIII-lea Congres Agricol, cel despre care Ilie Moromete citește în Dimineața, la Fierăria lui Iocan, că se numește Marele Congres agricol. Radio România transmite duminică la Radio jurnalul de prînz, înregistrate pe plăci, discursurile de la Congres. E o premieră. Adevărul din 2 martie 1937, jubilează la rubrica La Microfon:

„Radio-jurnalul de ieri la prînz a avut o parte care nu trebue să rămînă nesemnalată. Construit zilnic după aceiaşi şi mereu aceiaşi reţetă, fără să cuprindă lucruri prea interesante şi ştiri inedite, radio-jurnalul, care în mod obişnuit e atent doar la creşterea apelor Dunării, la bursa de efecte, la grosimea stratului de zăpadă, la presiunea atmosferică şi la victoriile şi succesele naționaliștilor spanioli – ne-a rezervat o surpriză. Ne-a dat un reportaj asupra congresului agricol care s-a ţinut eri în Capitală şi la ale cărui dezbateri a participat şi Suveranul. În afară de faptul că ni s’a prezentat un lucru inedit, care nu fusese adică cunoscut din gazete, reportajul a produs o frumoasa impresie şi prin faptul că discursurile ţinute la congres au fost înregistrate pe plăci şi apoi transmise in întregime la microfon, în scurt timp după rostirea lor. Sistemul acesta al înregistrării pe plăci a desfăşurării marilor evenimente din viața ţării noastre şi apoi al retransmiterei în cadrul radio-jurnalului trebue desvoltat cât mai mult.Alături de transportarea microfonului la «faţa locului» chiar, metoda înregistrării – în afară că oferă posterităţii un material documentar de prima importanţă – dă radiojurnalului o notă care-l scoate cu totul din linia obişnuită, ce nu prea prezinta interes.”

*

Scriam pe 1 iulie 2014. Reținerea lui Sarkozy sau spargerea Omertei de bon ton în presa franceză

Reținerea lui Nicolas Sarkozy va fi comparată, sunt sigur, de dușmanii lui Adrian Năstase cu arestarea fostului premier și de dușmanii lui Traian Băsescu cu mult invocata arestare a președintelui după încheiere mandatului. Astfel de comparații sunt o prostie. Pentru că șocul din Franța nu se poate compara cu șocul din România. Moștenire de la Regalitate, Președinția e văzută în Franța ca sacrosantă. De aceea, după încheierea mandatului, nici presa și nici justiția nu se mai leagă de foștii președinți. Această chestiune face parte din ceea ce unii jurnaliști numesc Omerta de bon ton. Asta înseamnă că la nivelul elitei – întruchipate de marele partide și de marele instituții de presă – anumite fapte, anumite probleme sunt trecute sub tăcere în chip automat. Spre deosebire de jurnaliștii americani, cu atît mai înverșunați cu cît ținta e mai sus, jurnaliștii francezi, oameni de saloane, se înțeleg în chip tacit, de exemplu, să nu scrie despre o amantă a președintelui. Această Omerta de bon ton a fost spartă de site-ul de investigații Mediapart, care a dezvăluit în chip profesionist dovezile care au dus la reținerea fostului președinte. Mediapart, condus de un fost redactor șef de la Le Monde, a devenit o autoritate de necontestat a presei franceze. De ce? Trăiește din banii obținuți de la plata de către cititori a articolelor sale. Într-un cuvînt, acest site – spre deosebire de televiziunile noastre de știri, de ziarele noastre – depinde exclusiv de ceea ce publică. De aici interesul de a fi exclusiv în slujba cititorilor. Cineva spunea că internetul va revoluționa presa mondială și prin independența absolută a jurnaliștilor. Cazul Mediapart ne arată că Revoluția presei mondiale a început. Cînd va ajunge și al noi Revoluția asta?!