Oficializarea Bisericii după 1989

Ținută deoparte în anii comunismului, nu însă și hăituită, Biserica Ortodoxă Română și-a primit locul de frunte în viața publică, meritat de altfel, după decembrie 1989. Marile sărbători creștinești sînt acum consemnate pe larg la Radio și la Televiziune. De la slujbele mai de seamă se fac transmisii în direct. Fețele bisericești au devenit, ca să zic așa, o prezență pe micul ecran. Credința adevărată exclude astfel de momente. Slujba religioasă presupune intimitate, statul în genunchi și ascultatul textului sfînt într-o lumină nu mai mare decît cea a lumînărilor. Cu decenii în urmă, Arghezi se ridica împotriva transmiterii la Radio a slujbei de Înviere:

„Sărbătoarea Învierii din noaptea Paștilor se difuzează anual de către postul București. Tusea domină în tot timpul slujbei și bășicile de automobil de prin-prejurul bisericii, alterînd cu cîte un lătrat de cîine, sînt departe de-a evoca, măcar schematic, ceea ce cunoaștem din slujba Învierii. Și dacă reconstituim din amintire părțile povîrnite și surpate ale ceremoniei pentru un auditoriu străin de slujbă, noaptea Învierii seamănă cu o îmbulzeală de gară și tramvai. Nimic, prin urmare, din toată biserica nu poate fi radiofonic: singure clopotele sînt integral radiofonice, dar clopotele aparțin muzicii”. („Stilul microfonic”, în „Radio și radiofonia”, 25 octombrie 1931)

Ce-ar fi scris el azi, cînd slujba Învierii se transmite nu numai la Radio, dar și la televizor, cu ochiul camerei de luat vederi ațintit din cînd în cînd asupra politicienilor, veniți să-l concureze pe Isus, văzut ca un adversar electoral? De la marginalizare s-a trecut brusc, fără preludiu, la oficializare excesivă. Preoții au luat locul activiștilor de partid de ieri. Puține sînt momentele vieții noastre publice în care să nu-și facă apariția și deja celebrul sobor de preoți. De binecuvîntarea de rigoare se bucură nu numai dezvelirea unui monument, dar și inaugurarea unei fabrici de bere, ba chiar și a unei baterii de artilerie. Marile sărbători religioase transformă programele Radio și TV în nesfîrșite, insuportabile, melancolii apoase. Comentariile făcute de redactori nu diferă cu nimic de cele consacrate, pe vremuri, tot la Radio și la Televiziune, zecilor, sutelor de sărbători comuniste. Același patetism de două parale, vîrît cu seringa în lemnul limbajului. Biserica s-a oficializat, s-a protocolizat. Prin asta, ea s-a lenevit. Preoții s-au transformat în niște funcționari. E normal, pe acest fond, ca sectele să prolifereze. Sînt vremuri de mare descumpănire morală. Prin ceața la care-i obligă tranziția, oamenii au nevoie de o lumină în depărtare. Aceasta nu poate fi pusă în fața lor decît de către Biserică. Numai că Biserica și-a această misiune. Preoții se înghesuie să fie dați la televizor, în loc s-o ia pe jos, ca Isus Christos, prin cătune și orășele, pe străzi și uliți, pentru a alina ici o durere, pentru a spori colo o așchie de credință, pentru a oferi peste tot o cîrmă. De aceea, atît mustrările, cît și îndemnurile lui Arghezi de acum cîteva decenii sînt cum nu se poate mai valabile și pentru preoții de azi.