O întîmplare ce are legătură cu tembelismul românesc

Jucîndu-mă, ca de obicei, dimineața, cu laptopul, semn de scădere a forței creatoare, am dat de varianta electronică a cărții Imposibila întoarcere de Marin Preda. YogaBook, device-ul căruia i-a venit rîndul la concubinare cu mine, după modelul haremului șeicesc, are o structură aparte. Se poate face, pe rînd, tastatură, pagină de citit cărți, suprafață de scris. Am descoperit astfel, descărcată PDF de pe un microcard, Imposibila întoarcere. Parcurgînd primele pagini, pentru a vedea dacă device-ul permite însemnarea cu stylusul , asemenea multor ebookuri, am ajuns la Despre evazionism, literar și social. Pe vremea cînd apăreau tabletele lui Marin Preda, moment literar de excepție, prin evazionism se înțelegea, la nivel oficial, refuzul de a aborda realitățile social-politice. Prin abordarea realităților, curajoasă, se spunea ici-colo, de cei care aveau nevoie de linguriță de argint, se înțelegea însă abordarea propagandistică a realității. Evazionismul chiar exista. Pentru a putea fi publicați fără a risca fie cenzurarea, fie compromiterea, scriitorii apelau la teme din afara realității, de la trecutul geto-dac pînă la plopii fără soț. Marin Preda atacă evazionismul cu o fermitate ciudată în acest context:

„Mi-aduc aminte că mă indignam odată împotriva făcătorilor de cuvinte care, spre deosebire de scriitorii preocupaţi de o problematică veritabilă, se mulţumesc să inunde hîrtia cu torente de imagini şi cuvinte care nu spun nimic. Astăzi mi se pare că am găsit pentru ei o nouă denumire: scriitori evazionişti.

Nu voi face imprudenţa să concretizez scriitori evazionişti şi cărţi evazioniste, deoarece nimeni nu poate să ne asigure că în evazionistul de azi nu zace scriitorul angajat de mîine. Maladia însă, în sine, merită să fie discutată. În ce constă ea ? Aşa cum spune şi numele, ea constă în ocolirea premeditată, programatică a problemelor reale şi obsedante ale timpului şi societăţii noastre contemporane, şi în evadarea, cu ajutorul unor torente de cuvinte şi imagini, într-un univers al închipuirii, care nu reprezintă nimic din ceea ce frămîntă nici măcar conştiinţa scriitorului evazionist, necum conştiinţa contemporanilor săi.”

Aparent, Marin Preda pleda pentru abordarea propagandistică a realității. După decembrie 1989 s-a ridicat cu vîlvă demagogică problema atitudinii civice a scriitorului în comunism. Rolul combativității comuniste l-a luat combativitatea anticomunistă. În numele combativității comuniste, critica oficială a ridicat în slăvi multe mîzgăleli pe pereții hîrtiei. Acum, în numele combativității anticomuniste, erau rîzgîiate multe exemple de maculatură exemplară. Din acest punct de vedere, evazionismul, un truc viclean, prin care mulți scriitori încercau să publice fără riscuri, era nociv pentru necesara poziție combativă anticomunistă.

Ce înțelege Marin Preda prin evazionism?
Farmecul tabletelor lui Marin Preda de la vremea respectivă stă în folosirea amănuntelor de șantier scriitoricesc pentru a extrage o idee dintr-un fapt de viață sau pentru a exemplifica un fapt. Ca și în cazul lui Caragiale, de la care bănui c-a împrumutat formula, publicistul Marin Preda face proză prin articole de ziar. Teza evazionismului e semnificată de o întîmplare de viață:

„Părăsind domeniul abstract al discuţiei despre literatură, îmi vine în minte o întîmplare care m-a şocat tot atît de puternic ca şi nuvela lui Ion Băieşu. Stăteam la coadă, cu ani în urmă, să-i cumpăr mamei o pereche de şoşoni. Erau şoşoni buni, ieftini, şi în cantitate neîndestulătoare, aşa cum se întîmplă la noi adesea, să apară pe piaţă mărfuri bune, ieftine, dar insuficiente. Se făcuse ora nouă dimineaţa, era iarnă, şi stăteam toţi – o coadă lungă – aşteptînd să vină vînzătorul şi să deschidă magazinul. Pe la orele nouă şi jumătate, în fine, soseşte, bine dispus, bine îmbrăcat ;| nu catadicseşte să ne arunce o privire, ne face doar un semn cu mîna, într-un gest căruia i-a exprimat el însuşi sensul, prin viu grai: Ehe, staţi, mai staţi ! Nu înseamnă că dacă am venit o să vă dau marfă. Mai am treabă.

Şi într-adevăr a deschis magazinul pe dinafară şi l-a încuiat pe dinăuntru. La acestea am ieşit din rînd, am început să zgîlţîi uşa şi să lovesc cu picioarele în ea. El a revenit foarte calm, şi în momentul acela un val de proteste s-a auzit în mulţimea care stătea la coadă. Dar, spre stupoarea mea, nu erau adresate vînzătoru-lui, ci mie. De ce? N-am înţeles în primele clipe. Pe urmă mi-am dat seama că aveam în spatele meu un şir de cetăţeni care, prin nu ştiu ce mister, refuzau să ia cunoştinţă cu realitatea în care trăiau şi considerau firesc ceea ce făcea vînzătorul şi nefiresc ceea ce făceam eu. De aceea protestau. Mă aflam deci în faţa unui evazionism activ.”

Istorisirea e grozavă. Numai că ea se referă la o întîmplare fără nici o legătură cu evazionismul. O întîmplare care are legătură cu tembelismul românesc. Vînzătorul era o autoritate, un ins de care depindea cumpărarea șoșonilor. La o adică, dacă se supăra, cei de la coadă se lingeau pe bot de șoșoni. Prin urmare, cei de la coadă se tem să nu-l supere, chiar dacă el comite abuzuri. Nu fac asta șefii noștri față de Stăpînii din Occident?

*

Scriam pe 23 iulie 2014. Klaus Iohannis propune o politică externă mai nuanțată decît cea impusă timp de 10 ani de Traian Băsescu!

Declarației de presă a lui Traian Băsescu în chestiunea Tragediei din Ucraina i-a urmat un Comunicat de presă al lui Klaus Iohannis, mai mult ca sigur candidatul Opoziție la prezidențialele din acest an. Trecută cu vederea de presă, poate și pentru că a prins forma unui Comunicat, intervenția lui Klaus Iohanis constituie un mare eveniment politic. Declarația lui Traian Băsescu nu suflă o vorbă despre intervenția militară israeliană în Gaza, un eveniment ce poate avea, la scara lumii de azi, efecte mult mai grave decît doborîrea avionului de pasageri.

Nimic surprinzător. Traian Băsescu a vorbit în numele Americii și nu al României. Comunicatul lui Klaus Iohannis se referă însă și la situația din Gaza:

„Mă preocupă în egală măsură conflictul palestiniano-israelian și evoluția militară din Gaza. Nu cred ca este suficientă deplasarea în zonă a Secretarului General al ONU, Ban Ki-moon, și a Secretarului de Stat american John Kerry, dacă părțile nu vor să ajungă la o înțelegere cu privire la fondul problemelor. Ceea ce mă îngrijorează însă și mai tare este posibilul import al conflictului în Europa. Demonstrațiile de sprijin, riscul polarizării între susținătorii celor două tabere, respectiv al radicalizării acestora, este un risc real. Tendințele de radicalizare islamistă, deja accentuate de conflictul sirian, curentul anti-semit, sunt la fel de periculoase ca și intoleranța față de musulmani. Vorbim de tendințe îngrijorătoare, recunoscute ca atare în unele capitale europene. Chiar dacă această discuție nu a ajuns deocamdată la noi, nu ne scutește nimeni de aceste riscuri, iar România trebuie sa fie pregătită pentru a face față unor astfel de situații.”

Precizarea lui Klaus Iohannis e un eveniment nu numai prin raportare la Declarația lui Traian Băsescu, dar și prin raportare la intervențiile politicienilor români din ultimii ani, dominate, toate, de obsesia de a fi mai degrabă americani decît europeni, ca să nu mai spun, decît români. Un candidat cu șanse de a ajunge președinte dă semn limpede că vrea pentru România o politică externă mai nuanțată decît cea de Gubernie a Americii, impusă de cei 10 ani de mandat Traian Băsescu. Dvs ce credeți? Ar fi posibilă o astfel de politică externă?