Normalitate fără frontiere

Deunăzi am urmărit un reportaj despre o lume izolată de lume drept în mijlocul lumii, la o aruncătură de băț de o elegantă sală de concerte din São Paulo, cea mai populată urbe din Brazilia. În acel colț de iad supranumit și „țara zombilor” – Crackland (Cracolândia) – sălășluiește repudiata obște a consumatorilor de Crack, drog ieftin și periculos, cu acțiune pe cât de rapidă și de intensă pe atât de scurtă. Își îndeamnă victimele la fapte inimaginabile pentru a-și procura doza următoare. Suflete bolnave, rătăcite, moarte… hălăduiesc printre gunoaie cu un singur scop: să atingă cât mai repede linia de sosire într-o Nirvana fantezistă din care să nu mai revină în tot mai ostila realitate. Deși sunt medic, nu mă pot lăuda cu o atitudine temerară în preajma lor, întocmai ca și în cea a suferinzilor de boli psihice. Mereu am făcut un ocol în jurul secțiilor de psihiatrie, iar teama de imprevizibilitatea comportamentului pacienților nu m-a părăsit nici astăzi pe de-a-ntregul. M-au surprins afirmațiile unuia dintre lipsiții de speranță și adăpost, care-și dorea salvarea de droguri și nu prea, fiindcă… se temea de lumea „normală” de dincolo de granițele invizibile dar vădite și mai solide decât zidul Berlinului. Cel mai mult îi era frică de frica pe care persoana și situația lui ar putea-o stârni „normalilor”, deși nu se vedea în stare să facă rău nici unei muște. Îl șocase gestul unei fetițe care o luase la goană de cum îi zărise făptura neobișnuită și își amintise că lui însuși, în copilărie, îi fusese teamă de „anormalii” oameni ai străzii.

Nu există parolă cu efect mai calmant decât Normalitatea. O mie de poveri ți se descarcă de pe umeri și suflet când afli că ceva/cineva se încadrează în normalitate. Cu atât mai tulburătoare sunt veștile despre devieri. O mie de sirene se pun pe șuierat, îndeamnă la prudență și cer insistent revenirea la normalitate. E atât de simplu s-o regăsești, sau e mai ușor să apelezi la industriile specializate în „normalizare”? Totul e reglabil, de la colesterol, glicemie și valorile tensiunii arteriale până la loteria sexelor și genurilor, iar dacă nu, recurgi la stratageme prin care fie dotezi normalitatea cu parametri glisanți, fie o redefinești, în caz că (încă) nu există tratament. Nu știm dacă în antichitate se obișnuia măsuratul tensiunii arteriale ori al altor markeri ce ne definesc astăzi sănătatea, dar știm acum că la orice abatere se cere intervenit și toate cifrele trebuie aduse în limitele stabilite de niște studii organizate de cei care dispuneau la vremea respectivă de pâine și cuțit și aveau de împărțit pilule sau sfaturi despre un anume stil de viață. Știm și că viitorul nu prea îndepărtat se va baza pe măsurători interne cu senzori performanți și intervenții active la fața locului, care vor duce la o și mai mare rigidizare a parametrilor la origine flexibili. Militanții progresului vor o medicină personalizată și, cu susținerea concernelor, își fasonează deja personalitățile pe care să le trateze.

Comunitățile tribale nu se sinchiseau prea mult de cine (mereu doi membri și mereu de sexe opuse) erau părinții căror copii și se ocupau în comun de creșterea și educarea odraslelor. Ceva mai târziu a fost definită familia și s-a instaurat tradiția celor șapte ani de acasă, ipostaze cu care contemporanii noii normalități s-au avut mai bine sau mai rău. Treptat comunitățile s-au săturat de respectat tradiții perimate și își trăiesc viața așa cum vor și nu cum ar trebui. În fond, ce este „a trebui”, dacă nu tot un termen inventat de inchizitori? Așa se face că tribalismul politic și cel digital de astăzi au ridicat controlul, au desființat stânjenitoarele frontiere și se ocupă insistent cu redefinirea normalității familiei – compusă din oricine/orice, inclusiv animale de companie –, pe când de educația copiilor nu mai răspunde nimeni. Ce rost are să tot îndemni turma în țarcul normalității, când poți să muți niște țăruși (că doar nu-s bătuți în cuie!) și să-i dai senzația că e în ordine așa cum e și că se poate adăpa în voie de la jgheabul cu iluzii mereu actualizate, ca să fie și mai bine. „E normal să fii anormal!” e ultimul strigăt în materie de toleranță. Nimeni nu mai e forțat să se încadreze niciunde, fiindcă noua și comoda normalitate i se adaptează automat. S-ar putea aplica și problemelor mintale, numai că acolo par să fie în joc mai multe interese.

Dacă bolile trupești atrag de obicei compasiunea și trezesc instinctul protector-altruist în mulți dintre noi, bolile mintale stârnesc emoții contrare din care nu lipsește teama și care nu de puține ori conduc la reacții disproporționate. Dintotdeauna omului i-a fost frică de cele neînțelese, care nu-și găseau explicație liniștitoare în neuroni și sinapse. Supliciile la care erau și pe alocuri încă mai sunt supuși bolnavii psihic nu se deosebesc cu nimic de metodele inchiziției ori de torturile veritabile, și asta nu doar în mijlocul unor comunități dominate de obscurantismul cel mai crud, ci și în instituțiile religioase ori medicale specializate, care recurg la punerea „nebunilor de legat” în lanțuri sau cătușe. Nu mai vorbim de abuzurile fizice, psihice sau sexuale la care sunt supuși din partea celor „întregi” la minte. Și astăzi se mai practică „exorcismul” prin afumarea cu „tămâia diavolului”, turnatul pe gât ori pe nas de „apă sfințită”, lovituri de bici și bâte, bătăi cu pietre, electroșocuri și leacuri al căror efect e cel puțin îndoielnic. Și privarea de libertate prin aruncatul în închisoare se practică destul de des, chit că o cameră într-un hotel de 4-5 stele ar fi mai ieftină (un singur individ îi costă pe plătitorii de taxe și impozite între 100 și 600 de dolari pe zi).

La cursurile de psihiatrie din urmă cu câteva decenii erau prezentate studenților noțiuni despre schizofrenie, manie, depresie, paranoia, demențe, fobii, deliruri, anorexie, bulimie, sadism, pedofilie, masochism etc. Despre cauze existau doar presupuneri, despre terapie – nimic concret. Nici astăzi nu avem mult mai mult, cu excepția numărului covârșitor de boli considerate mintale, psihice sau „boli ale sufletului”. Ultima variantă sună mult mai blând și nu mai stârnește oprobiul instinctiv. Astăzi catalogul conținător de nume de maladii și algoritmi pentru diagnostice incluse în codurile ICD a căpătat dimensiuni impresionante (de la 106 tulburări psihice descrise în 1952 la 374 în actuala versiune!) și nimeni nu mai ține pasul cu ritmul alert în care li se adaugă noi și noi membri. Zilnic au loc botezuri și zilnic se oferă voluntari pentru nășit ba niște tulburări din spectrul autist, ba un nou semn pentru ADHD, demență, burnout etc. S-a ajuns la inimaginabila situație ca pe parcursul unui an cel puțin o persoană din trei să fie victima unei dereglări psihice (cohortă care anul următor poate fi înlocuită cel puțin parțial de o alta, astfel încât în câțiva ani să vină rândul tuturor la „noua normalitate”). Experții spun că două treimi dintre răufăcătorii ce-și ispășesc pedepsele în închisori manifestă astfel de tulburări. Dacă e așa, n-ar fi mai potrivit să ocupe un loc la terapie (alta decât cea care concurează Evul Mediu), decât să fie „reeducați” în închisori arhipline din care ies mai morbizi decât au intrat?

Luăm spre exemplificare tulburările de personalitate ce conduc la comportament antisocial/asocial, afecțiuni mintale și… mentale botezate de experți psihopatii și respectiv sociopatii („patie” semnifică boală, afecțiune, suferință). Psihopații și sociopații se remarcă prin răceală emoțională și foarte puține rezerve de empatie. Îi aseamănă impulsivitatea și tendința la agresivitate și violență și îi deosebește felul de a simți și de a interacțiunea cu semenii. Coarda sensibilă e atrofiată la toți, cu deosebirea că psihopații nu prea resimt emoții, pe când sociopații pot fi sensibili (de obicei în cerc restrâns), dar întâmpină dificultăți la gestionarea emoțiilor, ceea ce le îngreunează mult închegarea relațiilor și păstrarea lor. Lupi singuratici, sociopații nu se sinchisesc de reguli și norme sociale și nu se sfiesc să-și arate disprețul pentru conveniențe la modul cel mai neplăcut cu putință. Nu ezită, însă, să-și prezinte scuzele (dacă asta servește interesului personal), deși nu cunosc regretul sincer.

Psihopații nu se folosesc atât de violență, cât de trucuri, inclusiv de șarmul orbitor! Camuflează lipsa sentimentelor, mimându-le, și reușesc să stârnească altora emoții, manipulându-i de minune. Frapant de mulți ajung în funcții de conducere. Îi găsim peste tot unde pot profita de funcție/de alții ca să-și atingă obiectivele exclusiv personale. Nu de puține ori au ajuns să conducă țări și imperii și să le împingă pe buza prăpastiei. O fac și astăzi, în timp ce înfocații lor admiratori aplaudă din galerii și tribune și se simt reprezentați (!). Nu o dată își fac anturajul să exclame perplex: „Nu-l cred(eam) în stare de așa ceva!” „E de-al nostru!” „E un erou!” Tot ce le compune viața și relațiile (extrem de superficiale și nesincere) se bazează pe observații minuțioase și pe copierea altor comportamente. Psihopații nu și-au abandonat doar empatia, ci și conștiința, și profită de oricine le poate pune la dispoziție ceea ce lor le lipsește. Se „bazează” pe o încredere de sine exacerbată și pe supraestimarea eului. Au obiective mărețe, dar nerealiste și perisabile, un prag redus la frustrare, și sunt mereu în căutarea adrenalinei și a schimbărilor – de ambianță și de parteneri. Mint, fură, înșală, manipulează, mimează emoții, pot deveni impulsivi și agresivi, nu se împiedică de praguri morale și nici de remușcări. Și, culmea: sunt previzibili (pentru cei care reușesc să străpungă pojghița și să-i cunoască îndeaproape)! Cât despre responsabilitate: ea rămâne pentru toți, sociopați și psihopați, o vocabulă străină pe care n-o recunosc și nu și-o însușesc niciodată.

Devierile personalității sunt afecțiuni ale psihicului, dar și ale societății. Consecințele pierderii omeniei și a lianților sociali. Ale prea multelor și prea rapidelor schimbări cu care nici creierul uman și nici societatea nu pot ține pasul. Chiar dacă predispoziția e uneori înscrisă în gene, la declanșarea lor conlucrează o serie de factori, majoritatea își pun amprenta în copilărie și adolescență, perioadele cele mai receptive la influențe din mediu. Personalitatea e rodul interacțiunii genelor și a factorilor sociali. Neglijarea, ca și cocoloșitul, abuzul fizic și emoțional, toate se imprimă pe cortex, iar paleta dereglărilor e vastă. Suspicioși, emoționali sau anxioși, a(nti)socialii prezintă toată gama trăsăturilor. Paranoizi, bănuitori și gata să arunce vina pe umerii oricui; schizoizi, excentrici pe care nu-i bucură nimic și preferă solitudinea și distanțarea de rest; borderline, narcisici și histrionici, veșnic preocupați de gestionarea percepțiilor, a imaginii și a emoțiilor; evitanți și ezitanți, chinuiți de complexe de inferioritate și de nesiguranță, dependenți de alții și dominați de obsesii și compulsii. Pe când unii se străduiesc din răsputeri să rămână invizibili (împreună cu imaginarele lor erori), alții trec en fanfare peste drepturile și libertățile semenilor, le zâmbesc complice și manipulativ și-și construiesc o carieră de mai mare dragul chiar pe spinările lor. Se postează drept în bătaia reflectoarelor, atenți ca nu cumva să le răpească alții imaginea pe care la nevoie și-o apără cu prețul ieșirii din legalitate și al sfărâmării edificiilor morale.

În general cei cuprinși de anxietate nu prezintă un pericol social atât de mare. Narcisiștii veritabili se remarcă însă prin tulburări masive de personalitate și lipsa totală de scrupule. Ca ei nu mai e nimeni, ne-o comunică orgoliul ce emană din gesturi și atitudine. Mincinoși patologici, ca și confrații lor psihopați, se spală pe mâini de regrete, și se înalță prin înjosirea altora. Aruncă cu noroi în oricine le stă în drum și face umbră eternei adulații, dar vai de cei care îndrăznesc să-i atingă, fie și cu o floare! Sunt capabili de gelozie (le-o cere imaginea gonflată din oglindă!), și schimbă impulsivitatea și agresivitatea psihopaților pe aroganță. Firește că mulți își dau mâna, se prind în horă și fac schimb de trăsături până nu se mai știe cine ce este. Traseismul psihotic cu sau fără intenție îngreunează mult misiunea psihologilor, a psihiatrilor și… a industriei farma. Ca să beneficieze de terapie – în limita posibilităților – ar trebui ca mai întâi să-și recunoască fiecare problemele, or, tocmai lipsa acceptării îi caracterizează. Niciun narcisist nu aleargă la psihoterapeut să solicite vindecarea de aroganță, niciun histrionic n-o să vrea să renunțe de bună voie la aplauzele la scenă deschisă, tot așa cum nici psihopații n-o să-și dorească vreodată să se pună în pielea altora. Doar dacă sunt vizitați de depresie, ori amenințați de crize existențiale majore pot cere ajutor calificat, prilej cu care li se descoperă și adevărata personalitate.

Tulburările de personalitate circulă la 10-13% din populația generală și la peste 60% din pacienții psihiatrici. Una peste alta, oficial în UE aproape o persoană din două prezintă anual tulburări psihice. Pare macabru, dar interpreții statisticilor temperează angoasa spunând că nu am avea de-a face atât cu o creștere a incidenței bolilor psihice, cât cu o continuă relocare, în special cu o deplasare spre grupe de vârstă tot mai tinere. (Cât de liniștitor!) Având în vedere că OMS-ul definește sănătatea ca bunăstarea fizică, psihică și socială și nu doar absența dereglărilor, e cazul să ne întrebăm dacă mai poate fi declarat cineva cu adevărat sănătos în condițiile actuale. Poate c-ar trebui redefinită și sănătatea?! În loc ca normalitatea să fie cât mai cuprinzătoare iar devierile să constituie excepția, s-a ajuns la paradoxala situație în care căutăm normalul (și sănătosul) cu lumânarea și suntem cât pe ce să-l declarăm excepția confirmatoare a noii reguli conform căreia… normalitatea se exclude pe ea însăși.

Științele s-au străduit permanent să aducă un dram de iluminare măcar în unele minți, cât să le ajute să înțeleagă, să accepte ori să corecteze, în loc să dea bir cu fugiții ori să se aplece după pietre (și mai nou după medicamente). Ce-i drept, nici științele nu s-au dovedit întotdeauna imaculate, așa cum nu pare să mai fie astăzi niciun creier, dacă e să dăm crezare celor produse și definite de savanții moderniști, ce par să fi găsit și cheia succesului… pecuniar. De ce să omori problemele cu pietre, să le pui în lanțuri ori să le închizi în beciuri, când poți să le arunci niște grăunțe din care să prosperi? Pentru ce să tot scotocești după cauze și motive pe care să le înlături cu muncă de Sisif, când mai bine ridici un nou și cuprinzător ocol în care să încapă cât mai multe devieri? Ideal unul glisant, un fel de normalitate modulară, cu care să poți jongla mai ceva ca artiștii în arenă. Ori de câte ori în societate se ițesc semne de „alunecare”, muți gardul și faci din pârleazuri punți de trecut oriîncotro: de la o „normalitate” la alta.

Cei care au căutat un suport organic pentru tulburările de comportament au identificat mai multe zone din creier afectate: Masa cerebrală din cortexul prefrontal (responsabil cu înțelegerea normelor sociale și cu simțul vinovăției) este redusă cu o zecime; amigdala și hipocampul, regiunile unde se învață comportamentul social, unde se cuibărește memoria emoțiilor și are loc reglarea afectelor, prezintă dereglări funcționale. Și neurohormonii prezintă dereglări: Prea multă dopamină și prea puțină serotonină și cortizol conduc la dezinhibarea impulsurilor agresive, împiedică subiecții să proceseze emoțiile, să învețe din greșeli și să-și asocieze comportamentul antisocial cu suferințele victimelor etc. Iar dacă se mai adaugă și consumul de alcool și psihotrope… recidivele sunt programate. Industria farma jubilează că-și poate deplia ideile novatoare (chit că n-a înregistrat mari succese pe tărâmul psihiatriei până acum), psihologii se bucură că nu vor rămâne niciodată șomeri, „inculpații” că nu e vina lor dacă așa le este creierul, iar adevărații vinovați – psihopați și sociopați cum scrie la carte –, stau la umbră și prosperă, bucuroși că nu scotocește nimeni după adevăratele cauze, originare de cele mai multe ori în copilărie, perioada când se pun bazele form(at)ării creierului și a personalității.

În loc să reflectăm la ce le facem copiilor și de ce le împiedicăm dezvoltarea către vechea și probata normalitate, preferăm tolerarea uneia nou-nouțe, așa cum procedăm și cu sporirea cu 1.600% a (dez)orientărilor sexuale declarate brusc „normalitate”. Nenumăratele chimicale cunoscute ca EDCs – endocrine-disrupting chemicals – la care copiii sunt expuși încă din uter se fac vinovate de tot atâtea tulburări de comportament la vârste incredibil de tinere. Dezvoltarea creierului nu se poate face fără jocul perfect al hormonilor, or EDC-urile au proasta reputație de a dezechilibra sistemul endocrin. (Și aici se încadrează și celebrii dezinfectanți cu care ne-am îmbăiat copiii în anii pandemiei!) Despre rolul altor „creații”, din care nu lipsesc rețelele (a)sociale am vorbit cu alte ocazii.

S-ar crede că bazinul e arhisuficient pentru nevoile de profit ale industriei producătoare de pulberi care mai mult încețoșează decât clarifică minți, dar s-a dovedit că nu-i destul. Altminteri nu s-ar fi trecut la extinderea colectivului potențialilor clienți pentru psihotrope. O inflație de diagnostice fără precedent cataloghează tot ce mișcă și respiră neconform și vine cu propuneri de terapii costisitoare și al căror efect e cel puțin modest dacă nu… angoasant, fiindcă te poți alege și cu ce nu aveai. În lipsa biomarkerilor (inclusiv genetici), bolile psihice nu pot fi detectate prin analize de laborator, dar nici nu se mai află la latitudinea subiectivității (și experienței) medicului, ci a algoritmilor și chestionarelor. Faptul că medicamentele nu sunt capabile să vindece boli sufletești grave precum schizofrenia nu-i împiedică pe producători să „trateze” cu ele curiozitățile copilăriei (deranjează prea tare anturajul), îndoliații pe termen prea lung (cine stabilește cât are voie să sufere fiecare?!), toanele emoționale, ejacularea precoce ori tardivă, modificări de libidouri, roaderea unghiilor și mușcatul buzelor, complexul salvatorului, insomnia, hipersomnia, prea multă atenție acordată unui lucru, folosirea greșită a cafeinei etc. Și dacă le torni pe toate în pâlnia terapeutică a concernelor, ce fel de normalitate te aștepți să scoți la capătul celălalt? Nu cumva ceea ce turnăm în pâlnie este tocmai rezultatul trădării vechii normalități?

Ce-i de făcut? Taoismul sugerează că înțeleptul ocolește iscusit obstacolele și nu încearcă cu înverșunare să treacă prin ele (așa cum fac cei care se cred îndrăzneți). Dar ce faci dacă din fragedă pruncie te trezești prins într-un vârtej în mijlocul unui șuvoi construit artificial și care curge împotriva naturii? Ești încăpățânat dacă înoți împotriva curentului? Ești oportunist sau laș dacă te lași dus de val? Fără îndoială că înțelepciunea se află de partea cui întrevede haosul și îi înțelege modul de „funcționare”, ca să poată restabili armonia înainte de a fi prea târziu. Dar câți înțelepți ne-au mai rămas?