Maximus. Între Odiseu și Marcel Ciolacu

Sofocle (496 î.Hr. – d. 406 î.Hr.) a fost un poet și dramaturg grec din perioada de apogeu a Atenei, când aceasta devenise capitala lumii elenistice, Educatoarea Eladei sau Elada Eladei; împreună cu Eschil și Euripide, Sofocle a pus bazele tragediei clasice grecești.

Tragedia greacă reprezintă „manifestarea cea mai profundă a geniului elen” (Nietzsche), iar secolul al V-lea î.Hr. a reprezentat culmea creației dramatice a antichității; atât ca structură și adâncime a conflictului, cât și ca tehnică de reprezentare, ea a rămas în esență, neschimbată de-a lungul multor secole ce i-au urmat.

„Sofocle este artistul cel mai rafinat atât prin limbajul, cât și prin stilul său…întrebuințează cuvinte obișnuite cu un sens nou, neașteptat…se complace în antiteze, este maestru al ironiei și al îmbinării cuvintelor expresive. Are un stil nou, în întregime al său. Euripide poate fi uneori banal, Sofocle niciodată.” (Aram Frenkian)

Sofocle s-a născut în anul 496 î. Hr. în Colonos, cartier mărginaș al Atenei, într-o familie înstărită; el a beneficiat de educația specifică tinerilor timpului, inițiindu-se în teoria și practica muzicală, în practicarea dansului și a exercițiilor fizice (călărie, conducerea carului).

A manifestat din tinerețe o puternică pasiune pentru literatură, căutând cu nesaț în operele homerice, în tragediile lui Eschil și în folclor răspuns la numeroasele probleme ale timpului său; s-a stins din viață în anul 406 î.Hr. și a fost înmormântat la Colonos, în pământul său natal, căruia i-a adus laude și slavă în ultima sa piesă, Oedip la Colonos.

Și după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă, reprezentările pieselor sale bucurându-se de mare succes.

Spectacolele, care se țineau în aer liber, erau urmărite de zeci de mii de spectatori, așezați pe treptele unui vast amfiteatru; periodic, cetatea organiza concursuri pentru premierea celor mai bune piese dramatice, iar autorii învingători erau cinstiți cu mare fast de populație, fiind sărbătoriți ca niște eroi.

Rafinamentul și măiestria tehnică ale lui Sofocle au reprezentat standardele după care a fost judecată tragedia greacă începând din secolul al V-lea î. Hr.

Dacă Pericle a ridicat democrația sclavagistă pe culmile ei cele mai înalte pe plan politic și militar (secolul lui Pericle), în opera lui Sofocle se desăvârșește oglinda literară a acestui apogeu, se întrupează în chip fidel năzuințele politice, concepțiile morale, juridice, religioase etc. ale democrației sclavagiste.

Opera marelui poet tragic cuprinde peste 120 de piese dintre care au rămas în întregime doar șapte:

• Oedip Rege (pusă în scenă pentru prima dată în 429 î.Hr. și considerată de contemporani și de Aristotel drept cea mai desăvârșită tragedie din întreaga Antichitate)
• Oedip la Colonos
• Antigona
• Electra
• Aiax
• Filoctet
• Trahimienele

 

Odiseu, regele Ithacăi, a fost unul dintre cei mai celebri eroi greci care au participat la Războiul Troian, în calitate de fost pretendent (poate că a fost chiar primul) la mâna Elenei, cea mai frumoasă dintre muritoare, fiica regelui Spartei; el a fost cel care l-a sfătuit pe tatăl Elenei cum să-i aleagă soţul, propunând ca toţi pretendenţii să se adune, iar Elena să aleagă, şi ca toţi să jure că îl vor ajuta pe cel ales dacă cineva va încerca să-i fure soţia. În urma acestui jurământ, atunci când Elena a fost răpită de Paris, s-a organizat expediţia grecilor împotriva Troiei.

Așa a început Războiul Troian!

În cei zece ani de război, Odiseu a avut un rol de prim-plan, s-a distins prin curaj, prudență și elocvență; pe câmpul de luptă a dat dovadă de vitejie și îndemânare, făcând numeroase victime.

După terminarea războiului, Odiseu, o pornește spre casă, ca și ceilalți ahei; calea de întoarcere spre insula Ithaca îi va fi însă lungă și presărată cu multe peripeții, din care eroul grec iese numai datorită abilității, istețimii și curajului său. Aceste întâmplări, descrise de Homer în epopeea Odiseea, i-au transformat numele eroului grec într-un eponim!

Astfel, după zece ani de război și zece ani de rătăciri pe mare, Odiseu ajunge în sfârșit în regatul său, pe care nu-l mai văzuse niciodată de la plecarea la război; singurul care l-a recunoscut imediat, deși era deghizat în cerșetor, a fost bătrânul său câine, Argos!

 

Odiseu (cunoscut și sub numele de Ulise – varianta latină a numelui) a fost căsătorit cu Penelopa și au avut un fiu, născut chiar în ziua în care acesta pleca la Războiul Troian.

 

Educația reprezintă cel mai important lucru din această lume pentru reușită, pentru succesul în viață al oricui; iar dintre toate formele sale, educația unu-la unu este cea mai puternică formă de educație. Aceasta începe cu cei șapte ani de-acasă, continuă în cadrul familiei atât timp cât avem părinți „pe pământ, nu în gând”, iar în unele cazuri este completată de către un mentor.

 

Marcel Ciolacu este Prim-Ministru din 15 iunie 2023 și foarte probabil viitorul președinte al României, după alegerile de la sfârșitul acestui an.

El s-a născut la Buzău în 28 noiembrie 1967; este licențiat în drept, este căsătorit și are un fiu.

Tatăl său, comandorul Ion Ciolacu, a fost unul dintre aviatorii de seamă ai țării noastre, iar pentru faptele sale a fost răsplătit cu cea mai înaltă distincție a Aviației Române „Emblema de Onoare a Forţelor Aeriene”.

Ca pilot de vânătoare, Ion Ciolacu a adunat în cei aproape 30 de ani de carieră aproape 5000 de ore de zbor pe diferite tipuri de avioane; a reușit nu mai puțin de 42 de decolări și aterizări într-o singură zi.

Tata m-a învățat ce înseamnă munca, respectul și iubirea față de țară. Dar și cât de important este să te lupți pentru lucrurile în care crezi, pentru ideile tale. Să ai curajul să iei decizii și să fii responsabil (Marcel Ciolacu).

Marcel Ciolacu „este un tip care a citit cărți, cult, rafinat, extrem de stabil emoțional, tăcut, curajos, cel mai șmecher președinte de stat pe care ar putea România să-l aibă (H.D. Hartmann).

 

Mentorul lui Odiseu, a fost însuși Mentor, înțeleptul și credinciosul său prieten, al cărui nume, ca semn al recunoașterii, s-a transformat într-un eponim.

Odiseu a fost un rege de o inteligență sclipitoare, curajos, viteaz și bogat, renumit pentru vorbele frumoase pe care le spunea; însă calitatea în care a excelat cel mai mult, pe care a transformat-o în virtute și care-l deosebea net de toți ceilalți eroi greci a fost șmecheria!

Șmecheria lui Odiseu a fost cea care a inventat Calul Troian care  a dus la Căderea Troiei, șmecheria lui Odiseu pus capăt Războiului Troian!

Peripețiile lui Odiseu, timp de zece ani în care a rătăcit pe mare (Polifem, vrăjitoarea Circe, nimfa Calipso, cântecul sirenelor etc.), nu s-ar fi încheiat într-un mod fericit dacă eroul grec nu ar fi fost cel mai inteligent și cel mai șmecher bărbat prezent în epopeea homeriană!

 

Șmecher: abil, isteț,  șiret, viclean, care știe să iasă cu dibăcie din încurcături, pe care nu-l poți păcăli.(DEX)

 

Filoctet este una dintre ultimele opere ale lui Sofocle, scrisă în anul 409 î.Hr., cu trei ani înainte să moară; tragedia reprezintă  întâiul text din Europa care justifică folosirea minciunii pentru atingerea „binelui comun”!

În această operă, personajul principal este Filoctet (Philoctetes), unul dintre foștii pretendenți la mâna Elenei, care, aflându-se  printre conducătorii aheilor în drum spre asediul Troiei a fost muşcat de un şarpe veninos; rana s-a infectat, emana o duhoare insuportabilă și îi producea o suferință îngrozitoare războinicului grec, care nu mai  înceta cu vaietele de durere.

În această situație, la sfatul lui Odiseu, războinicii greci au hotărît să-l părăsească pe malurile stîncoase ale Insulei Lemnos, în timp ce dormea, lăsîndu-i însă faimoasele sale arme (arcul cu săgeţile otrăvite de sîngele Hydrei)!

În acest moment, Odiseu pare din punct de vedere etic un ticălos, dar strategic și politic el dă dovadă de un pragmatism pozitiv, un astfel de rănit grav, handicapat practic, pentru care nu se puteau face prea multe la vremea aceea, fiind o povară inutilă pe o navă de război.

Zece ani mai tîrziu, Războiul Troian mergea prost; marii eroi ai aheilor, Ahile, Hector, Menelau muriseră, iar șansele ca aceștia să cucerească cetatea scăzuseră considerabil.

Diabolicul Odiseu îl capturează însă pe profetul Helenus, de la care grecii află că cetatea nu va cădea niciodată fără prezența concomitentă la fața locului a lui Neoptolem (fiul lui Ahile) și a lui Filoctet, împreună cu arcul şi săgeţile sale; acesta  din urmă devine dintr-o dată de o importanță capitală pentru ahei.

În consecinţă, se formează de urgență un comandou condus de Odiseu, adică de chiar cel care propusese abandonarea lui Filoctet, menit a-l recupera pe acesta de pe insulă și a-l aduce la Troia, împreună cu arcul și săgețile sale otrăvite.

Obiectivul pare la început imposibil de atins, dată fiind ura imensă și definitivă pe care Filoctet o nutrea față de cei care l-au părăsit singur, grav rănit, aproape infirm, pe insula pustie și în special față de Odiseu. Orice apariție a lui Odiseu în fața lui Filoctet l-ar fi pus pe acesta în pericol de moarte, dată fiind priceperea de arcaș și săgețile otrăvite de care dispunea acesta.

Pentru a reuşi să-l recupereze pe cel atât de nedrept pără­sit, pragmaticul și lucidul Odiseu se foloseşte de Neoptolem, fiul lui Ahile, un tânăr viteaz, demn, drept, onest şi ingenuu, cu gândul că acesta, dat fiind respectul lui Filoctet pentru Ahile și pentru cinstea lui legendară, îi va câștiga acestuia încrederea..

Odiseu îi explică acestuia, că arcul cu săgeți otrăvite nu poate fi obţinut decât prin înşelăciune, printr-un mijloc necinstit, căci bunăvoinţă din partea posesorului nu e de aşteptat…şi are dreptate. Filoctet, pradă teribilei suferinţe, refuză cu îndârjire să meargă la Troia, la război, cu teribila sa armă, deoarece  îi urăşte cu disperare pe cei care l-au părasit pe insulă.

Astfel, Odiseu îi cere lui Neoptolem nici mai mult, nici mai puțin decât să-l mintă pe Filoctet, să-l înșele cu ajutorul cuvintelor, cu ajutorul vorbelor.

În primă instanță Neoptolem ripostează violent, deoarece el este crescut în valorile tradiționale ale „luptei drepte”, pe care le respecta cu sfințenie și tatăl său, marele Ahile. El spune că este gata să-l aducă pe Filoctet la Troia cu forța, dar nu acceptă niciun vicleșug, nu poate suporta minciuna.

„Prefer să fiu învins procedând corect, decât să înving necinstit!”, îi spune fiul lui Ahile lui Odiseu.

În acest moment, valorile a două lumi și epoci care încă se înfruntă – forța și minciuna –  stau față în față.

Odiseu, vestitorul noii epoci – epoca rezolvării diferendului prin vicleșug, a așezării politicului pe minciuna necesară – îi aduce lui Neoptolem două tipuri de argumente.

Primul este de ordin pragmatic: contează cu ce te alegi, rușinea ticăloșiei se absoarbe în rezultatul victoriei, fii ticălos o clipă și cinstit restul vieții.

Al doilea tip de argument face trimitere la înțelepciunea care vine odată cu vârsta, cu experiența de viață. Odiseu îi spune lui Neoptolem că a împărtășit și el în tinerețe valorile pe care le respectă fiul lui Ahile, dar, cu trecerea timpului a aflat că vorbele și nu faptele conduc lumea.

Neoptolem: „Nu crezi că este degradant să spui minciuni?”

Odiseu: „Nu, dacă minciuna ne aduce salvarea!”!

Încă o dată, Odiseu ne apare la prima vedere ca un ticălos, dar obiectivul său nu este binele propriu, nu este interesul său personal, ci binele comun, binele aheilor, binele cetății, binele unei civilizații; morala lui nu concepe eșecul, scopul trebuie atins cu orice preț, chiar dacă acesta este utilizarea minciunii, a vicleșugului sau a forței! Eșecul nu constituie o alternativă pentru războinicul grec!

Filoctet reprezintă primul document cultural european în care este teoretizată întemeierea politicii pe minciună, în care se spune că minciuna este necesară și scuzabilă de către scopul ce trebuie atins.

 

În urmă cu ceva timp, Premierul Marcel Ciolacu anunța în timpul unui discurs public că sub comanda sa „România trece de la fapte la vorbe”, lucru catalogat imediat ca o gafă de către presă și adversarii politici!

Dar dacă Premierul României chiar asta a vrut să spună și anume că Românii trebuie să treacă de la fapte la vorbe? Dacă nu a fost o greșeală datorată oboselii, neatenției, emoțiilor?

Dacă Premierul României știe ceva ce noi nu știm, un lucru  însă bine-cunoscut acum 2400 de ani?

Dacă premierul României făcea referire în discursul său de prezidențiabil exact la cuvintele pe care Odiseu i le spune lui Filoctet: „Vorbele, și nu faptele conduc în toate câte țin de muritori”?

Dacă Elena Lasconi, după discursul lui Marcel Ciolacu de la Congresul PSD din 24 august a.c. (discurs echilibrat, plin de smerenie – Bogdan Chirieac), afirmând că Marcel Ciolacu „poate doar vorbe”, i-a făcut, fără să vrea, un laudatio?

 

Dacă Marcel Ciolacu a înțeles mai bine decât noi toți, mai bine decât toți cei care l-au criticat pentru această așa-zisă gafă, sensul acestor cuvinte din tragedia scrisă în urmă cu peste două milenii?

 

Dacă Marcel Ciolacu chiar asta a vrut să spună?

 

Dacă prin aceste cuvinte Marcel Ciolacu voia să ne anunțe că e momentul să ne conducem noi înșine în propria noastră țară, să ne luăm destinul în propriile mâini, să nu mai lăsăm România pradă hrăpăreților, lacomilor străini de neam și de Țară, să ne folosim de limba noastră sublimă ca de o armă?

Dacă a fost vorba de o greșeală voită, intenționată, care este un apanaj al omului inteligent și nu de una involuntară, care ține de prostie?

 

Și dacă n-a fost o greșeală?

 

PS Războiul Troian (aprox. 1300 – 1200 î.Hr.) a fost de o importanță fundamentală în lumea Greciei Antice; el este considerat chiar unul dintre cele mai importante conflicte armate din istoria omenirii!

Războiul Troian nu are egal ca prezenţă fundamentală în cultura noastră europeană, decît în ceea ce vine din Vechiul şi Noul Testament.

Troia reprezintă mitul fondator al civilizației occidentale, cea mai măreață civilizație care a existat vreodată pe acest pământ!!

 

PSS  Războiul Troian a fost soluția găsită de Zeus (împreună cu  Themis, zeița dreptății divine) pentru depopularea pământului, deoarece oamenii deja deveniseră prea mulți.

Nu cumva există niște entități care, în ziua de azi, vor și cred că pot să-și asume rolul lui Zeus?

 

Acta Est Fabula, Plaudite!