Maximus. Anunțuri Tv (I)

BREAKING NEWS „Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional!”- Text Imbecil, Iresponsabil și Periculos, care provoacă el însuși un impact emoțional!

Benito Mussolini (1883-1945), dictatorul fascist al Europei secolului XX, nu a avut de la început orientarea politică îndreptată în această direcție; tatăl său, Alessandro Mussolini, era un socialist convins,  admirator fanatic printre alții al libertador-ului mexican Benito Juarez Garcia (1806-1872), primul (și singurul) președinte amerindian al Mexicului, după care și-a botezat și fiul, Benito!

Înclinația tatălui său pentru băutură i-a provocat lui Benito o repulsie precoce față de alcool, dar și față de tutun și de cafea; datorită acestui lucru, obiceiul de a bea și de a fuma va fi întotdeauna prost văzut în grupul căpeteniilor fasciste, în orice caz în prezența Șefului!

Înainte ca alcoolul să-i distrugă viața și să devină un bețiv scandalagiu și ghiftuit, Alessandro Mussolini a lucrat ca jurnalist pentru publicații de stânga socialiste, din Elveția și Italia.

El a fost urmat de Benito, cel mai mare dintre copiii săi, care și-a început cariera ca jurnalist în Elveția; asta însă nu înainte de a lucra mai întâi ca muncitor, de a dormi pe o ladă de lemn, de a fi arestat pentru vagabondaj, de a se angaja pe post de cărămidar.

În vârstă de 20 de ani, viitorul Il Duce a început să frecventeze  asiduu mediile socialiste sofisticate de la Geneva și Lausanne, unde se găsea elita socialismului internațional.

Cu un talent oratoric de excepție, Benito Mussolini a devenit un membru activ al mişcării socialiste italiene de aici, care organiza întruniri, ţinea discursuri muncitorilor şi era totodată secretar al Uniunii Muncitorilor Italieni din Lausanne; în 1903, el a  pornit o grevă generală pentru care a fost deportat în Italia, poliţia elveţiană văzând în el un pericol pentru societate.

Întors în Italia, Benito Mussolini şi-a continuat cariera ca jurnalist și a început să publice din ce în ce mai mult,  devenind unul dintre cei mai proeminenţi socialişti ai Italiei.

În 1911 Mussolini a participat la o grevă  condusă de socialişti  împotriva războiului italian din Libia, în urma căreia a fost arestat și închis 5 luni de zile,  pentru că a numit războiul italian, imperialist!

Membru de seamă al Partidului Socialist Italian, după ce a ieşit din  închisoare a fost numit redactor şef al ziarului “Avanti!”. Sub conducerea sa, tirajul ziarului partidului a crescut de la 20.000 la 100.000 de exemplare!

Servindu-se de socialism ca de o trambulină, Benito Mussolini va rămâne până la sfârșitul zilelor socialist, în felul lui, firește.

Fascismul, ca și Național-Socialismul (nazismul) sunt ideologii totalitare aflate la stânga spectrului politic și nu l-a extrema dreaptă, așa cum se face mereu confuzia astăzi, atât de mass media cât și de onorabilii noștri politicieni, cu mici excepții; ele derivă din ideile socialiste radicale ale sec. XIX, fiind mișcări revoluționare anticapitaliste, antireligioase și populiste.

Fascismul avea o largă bază socială între muncitori și țărani, iar Nazismul a valorizat simbolic munca și muncitorul și a elaborat proiecte concrete de integrare socială și culturală a muncitorimii, exact cum s-a întâmplat în comunism; datorită acestui fapt,  ambele mișcări politice au fost masiv sprijinite de proletari.

Într-un interviu acordat lui George Viereck în octombrie 1923, pentru ziarul The American Monthly, Adolf Hitler spunea: „Socialismul este știința care constă în a gestiona binele comun. Comunismul nu este socialism. Marxismul, încă și mai puțin. Socialismul, contrar marxismului, nu este ostil proprietății private, nici nu impune negarea personalității.

Într-un alt interviu acordat postului de radio american CBS în august 1932, viitorul dictator al Germaniei spunea: „Sunt pentru o distribuție cât mai largă a bogăției. Trăim nu departe de un stat care a abolit proprietatea privată (Uniunea Sovietică); tocmai fiindcă nu ne dorim așa ceva, vrem ca bogăția să fie distribuită la maximum. Colectivismul nu poate reuși, căci trebuie să lași să funcționeze competiția. Dar cu condiția ca această competiție să fie profitabilă pentru toți, nu doar pentru unii.”

Statul etic propovăduit de Mussolini, o adevărată religie pentru el – „Totul prin Stat, pentru Stat și în Stat”- cu greu ar putea fi încadrat în partea dreaptă a eșichierului politic.

Numai după ce s-a impus în conștiința publica deviza lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), că numai fasciștii și naziștii sunt anticomuniști, numai de atunci s-a produs stergerea completă din memoria publică a originilor socialiste ale fascismului și nazismului.

Să nu uităm că inventatorul Totalitarismului a fost nimeni altul decât Vladimir Ilici Lenin! Leninismul, inițial un fenomen cultural si politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care nu s-a stins decât odată cu revoluțiile din 1989-1991!

Dacă n-ar fi existat Leninism, nu ar fi existat nici Totalitarism!

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin, mai mult decât al oricărui altcuiva!

În afara faptului că a fost fondatorul fascismului şi dictatorul Italiei, Benito Mussolini a fost şi “starul” Italiei în perioada în care a condus-o. Cultul personalităţii şi propaganda pe care a făcut-o l-a făcut să fie astfel; curajos, carismatic, un foarte bun vorbitor şi scriitor dedicat cauzei sale, a reuşit să implementeze fascismul în minţile italienilor, uneori doar prin discursurile sale pline de motivaţie şi entuziasm.

Caz aproape unic printre contemporani: alături de Winston Churchill și de Charles de Gaulle, el nu avea o ’’pană’’ pentru discursuri, mesaje și articole. Toate au fost scrise de el și corectate până la ultima virgulă, fiindcă, în pofida aparențelor, detesta să improvizeze.

Mussolini violonistul…din repertoriul muzicianului amator care era Benito Mussolini nu lipsea George Enescu; artistul român era pe-atunci un exemplu, un model pentru violoniștii aspiranți, cum era Ducele, care se antrenau imitând tehnica și abilitățile de virtuoz ale lui Enescu.

Adevărata dramă a personalității lui Benito Mussolini a fost însă înspăimântătoarea lui singurătate; niciodată un dictator, având o asemenea putere, n-a fost atât de departe de oameni în raporturile sale individuale.

„Nu am avut niciodată prieteni în viața mea”, afirma Il Duce! Solitudinea puterii pe care a experimentat-o întreaga sa viață și care adeseori prinde dictatorii într-o menghină rece din care numai moartea îi poate salva, i-a fost fatală în final, Ducelui – pentru că niciun curtean nu va veni să-l informeze, în vara lui 1943, că regele  Victor Emanuel al III-lea pregătește înlăturarea lui!

Ultimul om politic pe care Mussolini l-a primit, la 5 iulie 1943, cu două săptămâni înainte de căderea regimului fascist, a fost Mihai Antonescu!

Dacă, în prezent, oamenii se trezesc în fiecare dimineață, gândindu-se la ce s-a mai întâmplat rău în lume, nu e de mirare, având în vedere ce văd la televizor; toate știrile încep zilnic cu accidente, crime, violuri, sinucideri, incendii, catastrofe, crize de tot soiul (financiare, politice, energetice, de sănătate etc.), poluare, droguri etc. Și sânge, neapărat sânge! Nicio știre serioasă (Breaking News) fără sânge!

„Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional.” Primele știri din calupul principal al zilei au aproape toate acest avertisment; și după el urmează cruzime, căderi în gol, sânge, accidente, violențe.

„Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional.” Și urmează interviul fără compasiune, transformat într-un can-can, al părinților unui tânăr care tocmai a fost ucis, înjunghiat într-o încăierare.

Cultura jurnalistică, focalizată pe știrile negative și asaltul mediatic alimentat de acest tip de informații au determinat ca tot mai mulți oameni să aibă o senzație de lehamite, de greață, de dezaprobare și protest față de modul în care televiziunile de știri, avide după rating și după senzațional implicit, înțeleg în ce constă cheia succesului de televiziune, înțeleg care e secretul unor știri reușite.

Televiziunile de știri, patronii lor de fapt, cei care au ultimul cuvânt în ceea ce privește conținutul unui program de televiziune, știu foarte bine că nu trebuie să promoveze imagini ale violenței și ale suferinței, știu foarte bine că nu e în regulă să facă apologia cruzimii și a brutalității, știu foarte bine că libertatea de expresie nu este sinonimă cu vulgaritatea; dar mai știu, la fel de bine, că asta atrage telespectatorii, crescuți cu sânge și suferință, dependenți ca niște hiene de senzații tari și corpuri bătute sau strivite. Și din această cauză nu le pasă…bani să iasă!

Nu le pasă absolut deloc de populația fragilizată emoțional, înspăimântată și debusolată, a cărei unică șansă – așa cum insistent ne conving aceleași televiziuni – este să dea iama fie în farmacii, pentru a cumpăra medicamentele prezentate drept adevărate miracole, fie în sălile de jocuri de noroc, pentru a paria pe viitor.

În anul 1929, în Italia condusă de Benito Mussolini, „regimul fascist a suprimat din repertoriul presei italiene un capitol clasic: Rubrica Faptelor Diverse.

Neputând să împiedice pe oameni să iubească, să se înjunghie reciproc sau să bea – în clipe de disperare, arsenic – Ducele a oprit cel puțin cunoașterea publică a scandalului. Cenzura a suprimat fără excepție relatarea – oricât de sobră – a istoriilor pasionale. Liber era oricine să moară, cu o condiție: la el acasă.

Măsura a făcut parte desigur dintr-un întreg sistem de reeducarea civică și asanare morală. Viguroasa națiune dintre Alpi și Adriatică nu trebuia distrasă de la campania sa de procreere (non e uomo chi non e padre), de accentele triste și singuratice ale câtorva tragedii anuale.

Fără să vrea, Ducele a reglementat respectul și decența pasiunii. Tragedia unui om nu mai putea fi expropiată de gazetă și exploatată public. Sângele lui nu mai era pretext de literatură jurnalistică sau de scenariu sentimental. Cenzura fascistă și-a luat asupra sa datoria de a păstra caracterul individual al dramei: mort de dublă pneumonie sau de amor, călcat de tren sau tăiat de amantă, individul e sigur de exclusivitatea tainei lui. Reporterii n-au s-o schimbe în bani mărunți, mahalaua n-are s-o trivializeze din poartă-n poartă.

Pentru drepturile pasiunii, pentru ignorarea absolută a nenorocirilor ce se ascund liniștite în mansardele sinucigașilor, pentru indiferența ce se datorează însinguraților, hotărârea a fost justă. Ea izolează pasiunea și îi acordă ultimul exil în care mai crede și pe care îl mai așteaptă.” (Mihail Sebastian).

Într-o democrație liberală o astfel de cenzură n-ar fi niciodată posibilă, deoarece religia supremă, altarul la care se închină democrația, Drepturile Omului (nedublate, din păcate, de Îndatoririle Omului), și libertatea (prost înțeleasă) oamenilor nu ar permite ca aceștia să fie opriți din a gusta zilnic din crimele, violurile, tâlhăriile care se petrec sub privirea blândă a democrației liberale la adresa infractorilor, infractori tot mai favorizați de legea făcută de onorabilii politicieni români, membri ai Parlamentului, în dispreț total față de oamenii cinstiți, corecți și muncitori.

Doar nu degeaba Sir Winston Churchill a spus despre democrație  că este un sistem politic prost!!

Tirania numărului, care definește democrația, anihilează tot ce ar putea fi constructiv, iar corupția sistemului partidelor politice, combinațiile politice, compromisurile, concesiile nu servesc decât unor cratopluți venali și lacomi, făcând imposibilă o politică clară în interesul binelui public, în interesul națiunii.

Cu scuzele de rigoare adresate democrației, care este totuși „cel mai bun sistem politic inventat de om până acum” (W. Churchull), în chestiunea de mai sus declar că sunt întru totul de acord cu Iosef M. Hechter, autorul romanului Orașul cu Salcâmi și concitadinul unui mare, foarte mare (la propriu numai, din păcate) politician român, actualmente deputat în Parlamentul Europei!

PS Vorbind despre Napoleon, adevăratul său model și exemplu de urmat, Mussolini spunea: „M-a învățat un lucru mare: mi-a luat toate iluziile pe care le-aș fi putut face asupra fidelității oamenilor. În privința asta, el și eu suntem inseparabili.”

Acta Est Fabula, Plaudite!