Marin Preda, văzut de Mircea Micu

Figura marelui singuratic, Marin Preda, este descrisă de poetul Mircea Micu cu o anumită reverență: „L-am zărit prima dată pe holul Uniunii Scriitorilor de la Șosea; se privea în oglinzile mari şi limpezi şi-şi pieptăna cu atenţie părul aranjat într-o frizură à la Cicero, care masca într-un fel începutul cheliei.

Era o anumită cochetărie în ritualul său singuratic, în felul cum  se apropia de apa oglinzii ca să se vadă mai bine, în minuția cu care-şi studia întreaga ținută, trăgându-şi haina de poale, cu gesturi scurte, așa cum fac soldaţii înainte de-a se prezenta la raport.

Stăteam în partea opusă a holului şi n-avea cum să mă vadă. După ce s-a mai privit o dată în oglinzile care-l răsfrângeau întreg, s-a îndreptat hotărât şi cu o figură gravă şi preocupată spre cabinetul preşedintelui.

După doi ani, l-am revăzut la Mogoşoaia, într-o seară, când venise să se mute şi-şi adusese o parte din lucruri.

Alesese camera șase, o cameră mare şi destul de confortabilă cu ferestrele dând spre imensul parc secular în care, de obicei, stătea Fănuş Neagu.

Marin Preda îl abordase pe Fănuş la Sinaia, tratând cedarea camerei pentru o scurtă perioadă, contra unei sticle cu whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi şi acum «moncherul», aşa-i zicea toată lumea, venise să-şi ocupe odaia arvunită.

Atunci, mi l-a prezentat Fănuş și moncher mi-a întins o mână moale, leneşă parcă și fără vlagă, cu un gest ușor distant, măsurându-mă o fracțiune de secundă prin ochelarii cu multe dioptrii. Sunt convins că, pe moment, nici măcar nu-mi reținuse numele.

Era îmbrăcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cămaşă albă şi cravată în dungi. Nu m-a frapat ținuta vestimentară care, de altfel, distona cu întreaga lui înfăţişare de ţăran ușor stânjenit de hainele impecabil croite.

M-a frapat chipul osos, bărbia voluntară împinsă mult înainte (mai târziu avea să-şi facă un tic din felul în care-şi ridica bărbia exprimându-și de obicei o nedumerire) şi cuta dintre sprâncenele dese şi stufoase, tăindu-i fruntea.

Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l până în cameră. Marin Preda a lipsit o vreme aranjându-și probabil lucrurile şi, înainte de plecare (hotărâse să se mute a doua zi), a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care şedeam cu Fănuş, cu Grigore Hagiu şi graficianul Florin Pucă, şi a strigat brusc înveselit, spre stupefacția mea care, pe vremea aceea, nu înțelegeam expresia adresată nouă sau poate nimănui: «Beţi, mă, beliţilor ! Beți să vă  distrugeți!» După  care  a ieşit zâmbind şi făcând un gest de salut cu mâna ridicată.”[1]

De asemenea, el „avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori.

Un amestec de zeflemea și detaşare ironică, un fel de superioritate bonomă în aparenţă. Cel mai mare calificativ  în legătură cu talentul «cutăruia» era, în cazurile speciale, «bun,  mon cher». Atât. Nici cât e de bun, nici de ce e bun. (…)

Se destăinuia rar, cu grijă şi control minuţios, și, când  o făcea, povestea ca și cum şi-ar exersa fraza, cu multe amănunte şi totuși simplu, subliniind scenele comice cu râsul acela al lui «heeee», un fel de behăit uşor răguşit.

L-am auzit povestind aceeaşi întâmplare la diverse intervale. Povestea de fiecare dată altfel. Miezul era neschimbat, dar amănuntele total diferite.

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare, cu nelipsitul său baston cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent dacă erau dulăi sau jigodii mai prizărite. Doamnei Preda îi plăceau câinii şi a încercat, fără  succes, să păstreze mai multă vreme câțiva.(…)

Era calculat până la zgârcenie, nu dădea bacșiș şi nu împrumuta niciodată bani. De câte ori plătea masa, scotea un portmoneu burdușit de un teanc gros de bancnote. Eu și poetul Mircea Dinescu ne miram invariabil:

– «Moncher» ce de bani, Dumnezeule!

Şi el răspundea invariabil cu un surâs hâtru de țăran şiret, imprimând tonului o anumită gravitate explicativă:

– Ştii, «moncher», nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu pentru lumină…

– Înseamnă că n-a plătit lumina de doi ani…

– Nu ştiu, habar n-am, treaba lui. Mie mi i-a dat să-i ţin.

Și se cufunda în muţenie sau schimba subiectul cu iscusinţă.

De câte ori venea, seara târziu, la Mogoşoaia şi ne găsea în sala de mese, după ce-și lua două sticle de apă minerală de la bufet, semn că se pregătește de scris, înainte de-a ieși pe ușă, se oprea în prag cu pălăria aia maro pe cap şi ne striga amuzat: «Beţi, mă, beliţilor, ca să vă distrugeţi!» Era expresia lui preferată care-l amuza grozav.(…)

Păstra o discreție desăvârşită în legătură cu proiectele sau  munca sa literară. Nu se destăinuia nimănui şi nu l-am auzit  vreodată spunând: am lucrat atât sau atât, am lucrat bine sau rău. Scria îndeobşte noaptea, până spre zori, şi-mi amintesc că de câteva ori, întâlnindu-l la ora prânzului, l-am întrebat,  pur formal, cum merge scrisul. De fiecare dată mă  privea prin ochelarii cu multe dioptrii, sau râdea enigmatic și se  făcea că nu mă aude. (…)

Mi s-a părut ciudat obiceiul său de a oferi spre lectură manuscrisul proaspăt terminat criticilor, în special, dar și altor apropiaţi. Nu ştiu nici astăzi de ce o făcea. Sunt  convins  însă că nu din dorinţa de-a afla ceea ce, de altfel, ştia singur. Era, mai degrabă, un mic alint, un act de acreditare preventivă, un capriciu? Sau pur şi simplu o stratagemă?(…)

Povestea cum pe vremea când fusese mobilizat militar, pe undeva prin Moldova, tânăr fiind şi sătul de viața cazonă, s-a hotărât să meargă cu alți camarazi «la femei». (Avea un haz irezistibil, mima o naivitate perfectă şi făcea observaţii picante.) S-au dus, era o casă prăpădită cu «june» cam trecute. Fiind cu toţii militari, tratativele au început cu preţul care a fost cerut înainte. Și cum n-aveau bani, sau cel puţin «moncherul» n-avea, una dintre «fete» i-ar fi întrebat dacă n-au pături.

Desigur că aveau, ba chiar câte două, groase, cazone, călduroase.

– Şi, întrebam noi, ce-ai făcut «moncher», ai adus pătura?

– Ei, aici e aici. Iată cum stă chestiunea. Am plecat la cazarmă şi eu n-am mai revenit. Apoi, brusc cu o seriozitate profundă: «Moncher», nu puteam da pătura, mă înţelegi. N-o puteam da din două motive: întâi că era a statului şi apoi că mi-ar fi fost frig…

Asta-i!”[2]

Mda, cam acesta a fost Marin Preda, un tip „greu  de iubit, dar și mai greu de urât !”[3], vorba lui Mircea Micu. Însă fascinant  ca romancier, adaug eu.

[1] Mircea Micu,  Întâmplări cu scriitori

[2] Mircea Micu,  Întâmplări cu scriitori

[3] Ibidem