„La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetățeni care nu înțeleg importanța lui” (Stelian Popescu)

Alegerile din decembrie 1937 stau sub semnul unei mari turmentări a vieții noastre politice. În comentariul lui Stelian Popescu, „Dar eu… cu cine votez?”, Universul, 15 decembrie 1937, se trece în revistă această turmentare care e și dacă nu mai ales a alegătorului. O turmentare tipică însă alegătorului din întregul postdecembrism:

„Dintre scriitorii și cugetătorii neamului nostru, Caragiale este acela a cărui operă e și azi și va fi și mîine, veșnic vie, atunci cînd e vorba de frămîntările politice.
Și rar se pot vedea frămîntări politice mai acute decît cele de azi, cînd partidele sînt la cuțite, cînd prin programe și manifeste fiecare aruncă celuilalt tot felul de învinuiri – cînd promisiunile zăpăcesc toate mințile. Aceste frămîntări politice fac opera lui Caragiale vie, nu numai datorită humorului său, dar mai ales măiestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparținut.

De la Caragiale, au rămas numeroase formule, fraze, care, prin înțelepciunea și hazul lor, se lipesc de mintea omului și vor fi repetate cît va dăinui limba românească. Una dintre aceste delicioase formule, care ilustrează nemuritoarea operă a lui Caragiale, este și titlul acestui articol «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», formulă pe care o repetă pînă la disperare cetățeanul turmentat din «SCRISOAREA PIERDUTĂ».

În zilele acestea, de febră electorală, care se ridică pe zi ce trece, cu cît ne apropiem de 20 Decembrie, se va auzi tot mai des și la fiecare pas «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», spusă de rîndul acesta nu din turmentare sau în glumă, cum a fost la origină, ci din mare îngrijorare.

Eroul lui Caragiale se întreba «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», fiindcă nu avea discernămîntul necesar și era întruchiparea unei întregi categorii sociale, care nu avea convingeri politice și nici nu-și da seama de importanța dreptului ce i se dase, de a vota pe aleșii națiunii. Azi, formula este aceeași, dar datorită, pe lîngă împrejurările din trecut, și unui nou fenomen: ÎNCURCĂTURA POLITICĂ creată – nu discut acum de cine și din ce cauze – și din care pricină prea puțini știu ce să creadă și cum să voteze. Alegătorul ajunsese mai înainte, grație obișnuinței, să aibă oarecari cunoștințe vagi despre programele partidelor, ori simpatie pentru un nume care-i răsunase mai mult la ureche în diferite circumstanțe, ori se obișnuise cu un semn pe care punea pecetea ca să scape de belea. Azi și programele s-au încurcat și numele au căpătat împerecheri, rămase neînțelese și semnele sînt purtate de oameni care, pînă mai ieri, spuneau alegătorilor cu totul altceva decît spun astăzi.

De aceea, în nedumerirea generală, nu este de mirare cînd primim zilnic de la cititorii noștri scrisori în care ne întreabă, ca și eroul lui Caragiale: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?».
Întrebarea își are rostul ei, fiindcă cititorul de ziare crede că ziaristul, care știe tot, poate să-i lămurească totul. Acest cititor nu vrea să vadă că încurcătura de azi se datorește de cele mai multe ori și lui – alegătorul – care nu se ostenește să se convingă că alegerile reprezintă un moment important din viața statului, care și-a întemeiat existența pe valoarea votului cetățenesc.

Votul acesta, cînd s-a acordat pentru prima oară în unele țări, ca sistem de exprimare a voinței cetățeanului, asupra felului cum înțelege să trăiască în societatea din care face parte, presupunea că cetățeanul își dă perfect seama de ceea ce face și de puterile pe care le conferă aceluia pe care-l face reprezentantul său. În acele țări, cetățeanul se informează, judecă, apreciază singur, ce are să facă și nu întreabă niciodată «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», pentru că votul este SECRET, și el știe că în acest secret stă și puterea și cumințenia Statului, care, conștient de mandatul primit de la toți, este nepărtinitor pentru toți.

La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetățeni care nu înțeleg importanța lui. Așa se și explică faptul că la noi, ca nicăieri pe lume, legea electorală a creat o serie de semne cabalistice, asupra cărora alegătorul, în fața urnei, crede că-și exprimă voința și-și exercită un drept, după îndeplinirea căruia pleacă avînd sufletul împăcat, deși cu o clipă mai înainte renunțase la atributul cel mai însemnat al votului, «secretul» și întrebase în dreapta și în stînga: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

A reușit astfel bietul cetățean să scape de o corvoadă, să voteze fără să știe, în imensa majoritate a cazurilor, PENTRU CE SAU PE CINE a votat, deși mai totdeauna pe acela care și-a făcut o profesiune din a fi ales.

Căci profesiunea de «ALES» a devenit azi remuneratorie și la noi și în alte părți și după felul cum se dezvoltă, se va ajunge în curînd, cum spune d. ANDRÉ TARDIEU în ultima sa lucrare «La profession parlamentaire», să exproprieze celelalte puteri ale statului, pentru înfăptuirea cărora s-a vărsat atîta sînge.

Profesionistul votului universal promite cîte nu se găsesc nici în lună, nici în soare, ca să capete votul alegătorului și de aceea, cînd perioada electorală începe, manifestele, promisiunile și discursurile devin amețitoare, paralizînd libertatea și voința alegătorului, pînă la gradul cînd, în disperare de cauză, el se agață de ultima rezervă, de formula lui Caragiale: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

Dar cel care cere sfatul presupune un om de bună credință, iar sfătuitorul un om și el în stare să dea un sfat sănătos.

Cum ar putea cineva să dea un sfat sănătos azi, cînd el însuși se găsește în situația paradoxală de a nu ști ce trebuie să facă, din cauza înfățișării încîlcite a vieții noastre politice? (…)

Astăzi, alegătorul se găsește în situația tristă a eroului lui Caragiale: întreabă în toate părțile: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

Dar pe cînd eroul lui Caragiale la sfîrșit, în ultima clipă, a reușit să voteze cu un buletin pe care un altul îi scrisese numele celui mai netrebnic dintre candidați, acela al lui Agamiță Dandanache, învederînd astfel putregaiul politic de atunci, tot astfel, în disperare de cauză, alegătorul de azi, turmentat de cîte i se spun, poate va rezolva el singur problema, punînd cu ochii închiși pecetea care va arăta nimicnicia sistemului votului universal de azi.”

*

Scriam pe 22 iulie 2014. S-a născut Alianța DA, rebotezată europenește: Alianța Creștin Liberală!

Dacă ar fi să credem pufăitului propagandistic al celor două partide – PDL și PNL – sîmbătă va avea loc împreunarea din care se va naște un nou partid: PNL. Azi însă, cei doi concubin, neamțul Klaus Iohannis și românul Vasile Blaga, alcătuind un cuplu de amici, menit a înlocui, în spațiul public autohton, răposatul cuplul de amici Victor Ponta și Crin Antonescu, au anunțat că pentru alegerile prezidențiale va funcționa Alianța Creștin Liberală PNL-PDL. Sîmbătă, așadar, vom fi martorii unei butaforii. Sub numele de nou partid, va lua naștere doar Proiectul unui nou partid. Firește, pentru așa ceva, se putea folosi Facebook-ul sau, mă rog, întrunirea celor două partide prin corespondență. S-ar fi făcut economii, ba chiar ar fi fost și mai romantic. Vasile Blaga, cel care se grăbește să vîndă PDL cît mai repede, de teamă că vine Traian Băsescu și i-l ia înapoi, ține neapărat la Nunta de la Palatul Parlamentului, nuntă după care cei doi miri se vor întoarce acasă, dat fiind că s-au căsătorit așa, de ochii lumii. Pînă la Prezidențiale, noul partid, PNL, nu va exista pentru opinia publică, deoarece toată lumea va vorbi de Alianța Creștin Liberală, un fel de Alianța DA rebotezată europenește. După prezidențiale, nu se va vorbi, totuși, de noul partid, deoarece, amorul dintre cele două formațiuni se va răci brusc odată încheiate socotelile electorale. Întrebare: De ce mai e nevoie de bîlciul fuziunii, dacă pînă la urmă a ieșit un nou USL?