Înainte să fim plagiatori, am fost observatori abili

Atât lui Hipocrate cât și medicinei 1.0 li se reproșează că s-ar fi bazat prea mult pe observații, iar concluziile ar fi fost mai mult presupuneri despre cauzele bolilor și doar parțial corecte. Printre puținele merite care li se mai recunosc se află și coborârea poverii cauzalității de pe umerii zeităților și trecerea ei în rândul lumii… pământene, deși predeterminismul a revenit periodic și pe unii nu i-a slăbit din chingi nici astăzi. Cât despre obscurantism și decadentism, nu numai că nu ne putem lăuda cu înfrângerea lor, dar le rezervăm tot mai mult loc la masa negocierilor.

Și medicinei 2.0, instalată pe la jumătatea secolului XIX, i se impută multe, deși dispune de un palmares impresionant prin comparație. A detectat microorganismele și a identificat în ele activatorii multor maladii. A descoperit antibioticele, de care a făcut (ab)uz până li s-au pierdut efectele. Cândva a recunoscut și puterea igienei și a implementat-o în tot mai multe sectoare. A fabricat vaccinuri și o puzderie de medicamente cu care să dea la cap și celui mai mărunt simptom de boală. A trecut de la observație la studii și experimente ample (uneori la scară planetară) și trage concluzii (sperăm pertinente), în baza cărora elaborează planuri de bătaie cu… bolile, mai puțin cu cauzele lor. Și exact asta pare să-i nemulțumească pe cei care recomandă cu insistență trecerea la următoarea versiune –  medicina 3.0 – despre care vom mai vorbi.

Restul speciilor și-au văzut de îndeletniciri, inclusiv de autovindecare și, dacă n-ar fi fost omul, să le strice și lor ploile, multe dintre ele ar mai trăi și astăzi. Deși natura a înzestrat tot ce-i viu, de la bacterie la om, cu un sistem de apărare, nicio ființă nu se poate lăuda cu lipsa dereglărilor. Un sistem imunitar care să apere de tot ce există ar costa prea multă energie și prea mult fitness, ceea ce l-ar priva și de șansa învățării și implicit a evoluției. Toți merită aplauze pentru cum reușesc să facă față provocărilor și să-și ajute specia să supraviețuiască. Mai puțin omul, care s-a distins prin comportament (auto)agresiv care l-a transformat din prieten și bun cunoscător al naturii în vrăjmaș plagiator în toată regula. Din păcate, specimenele umane nu mai dispun nici de răbdarea unor plagiatori buni, și se mulțumesc cu crâmpeie smulse la repezeală din secretele altor specii, cu speranța că le-ar putea fi utile la îndeplinirea visului tinereții și sănătății longevive.

Nimic nu se naște cu garanția (supra)viețuirii. Istoria ne spune că două vietăți au achitat mereu tributul remanenței uneia și că nici specia umană n-a făcut excepție. Treimea supraviețuitoare și-a transcris lecțiile pe curat și le-a pus bine la păstrare în memoria proprie și în cea a urmașilor. Până-ntr-o bună zi când, ferm convins că a dat de tainele Creației, omul și-a rezervat dreptul de a decide cine, când și cum urmează să se nască și să trăiască. Așa se face că, în locul selecției practicate de natură, au ajuns să primească drept de ședere pe planetă doar specii care-și dovedeau utilitatea pentru autoproclamații stăpâni ai lumii. Iar dintre semeni au fost selectați cei mai capabili să… producă/consume într-o zi cât alții într-o lună. Până și moartea s-ar vrea trecută la cheremul minorității investitoare în arme chimice, biologice sau nucleare.

Înainte de a deveni plagiatorii naturii, am fost observatorii ei abili și curioși. Cum altfel să fi persistat omenirea, dacă nu observându-i pe alții – plante, animale sau semeni – în perpetua luptă pentru supraviețuire? (Lupta pentru supremație a venit mai târziu, când unii s-au simțit suficient de stabili pe propriile picioare sau pe spinarea altora!) A urmărit cu atenție comportamentul fiecărei vietăți și, din cunoștințele acumulate, a întocmit tezaurul transmis din gură în gură și din generație în generație. Uneori i-a adăugat cunoașteri noi, alteori le-a pierdut pe drumul presărat cu capcane și a luat-o de la capăt cu rămășițele răzlețe. Cândva, însă, oamenii și-au abandonat curiozitatea ancestrală, s-au transformat în cobai și s-au lăsat pe mâna observatorilor profesioniști înzestrați cu dreptul de a explora tot ce mișcă și de a le spune altora ce-i de făcut în orice situație. Rămășițele științei și cunoștințelor înaintașilor au fost răsturnate pe mormanul cu leacuri băbești, perimate, ridicole, absurde etc. și învăluite de pâcla uitării.

Observatorii epocii moderne aruncă priviri crispate pe ferestruici încă neobturate și se extaziază ca niște copii în fața „minunilor” florei și faunei, aceleași de la începuturi, perfecționate și adaptate vremurilor. Asistă la scenarii „incredibile”, în care fiecare vietate dezvăluie abilități salutare și știe cum să se folosească de tot ce are în jur ca să-și recupereze sănătatea. Zburătoare penate se îmbăiază în acid formic pe mușuroaie de furnici ca să scape de pacostea acarienilor. Vrăbiile și botgroșii dau dovadă de mai multă istețime decât umanoizii la utilizarea nicotinei, plasându-și în cuiburi chiștoacele (de care în mod normal nu s-ar atinge) pentru a-și otrăvi cu ele paraziții. Din arsenalul chimic pus la păstrare de plante ca să le apere de dăunători se servesc și alții, inclusiv insectele sâcâite de propriii inamici. Fluturii și muștele își depun ouăle în locuri protejate (pe plante conținătoare de toxine ori de alcool), ca să le asigure supraviețuirea. Până și larvele practică profilaxia și… altruismul: omizile se sacrifică pentru restul comunității, consumând intenționat otrăvuri prin care își decimează atacatorii. Albinele colectează din natură tot felul de substanțe și teriacuri pentru molimele care le amenință familiile. Primatele mestecă frunzele unor plante doar de ele știute, din care-și prepară o pastă pentru pus pe rană. Cerbii întrerup lanțuri infecțioase și „refuză” să transmită borreliile  (bacteriile bolii Lyme) și altor căpușe, scutind indirect și omul – cu condiția să nu fie doborâți ei înșiși de muniția „protejaților” ș.a.m.d.

Natura se vindecă singură, chiar și atunci când oamenii o supun unor suplicii inimaginabile. De parcă ar fi urmat școala lui Paracelsus, sălbăticiunile știu exact ce, cât și cum să consume din farmacia verde ca să scape de necazuri fără să dea de altele mai rele. Și noi am știut asta cândva. Înainte să transformăm tutunul în armă (sin)ucigașă, l-am folosit pe post de otravă pentru paraziți. Tot așa și alcoolul ori drogurile de proveniență naturală, pe care le-am „îmbogățit” apoi cu noțiuni de chimie. Seria plantelor care și-au demonstrat de mult potențialul tămăduitor (dar și opusul) e foarte lungă. De la A (anason) la Z (zmeură), natura a inclus în fiecare o mică și utilă farmacie și un depozit de substanțe benefice. De la ele se poate aproviziona întreaga faună a planetei, cu condiția să respecte dozajul, să nu abuzeze de efecte secundare, oricât de ademenitoare ar fi, și, bineînțeles, să nu facă nici sănătății altuia ceea ce propriei sănătăți nu-i place. Granița dintre lecuire și otrăvire e la fel de fluidă și fragilă ca cea dintre… a fi și a nu fi. Nu are rost să le trecem în revistă, fiindcă există tomuri întregi cu proprietățile fiecărei plante. Nu puține stau la baza plagiatelor mai mult sau mai puțin reușite. Din păcate, n-a durat mult până ca omul să-și dea seama că multe substanțe deserveau și scopuri mai… lucrative. Unora le-a schimbat dozajul, altora calea de administrare, iar altora compoziția naturală cu una sintetică. Ce-a rezultat, vedem, auzim și simțim cu toții: o societate depășită de bolile adaptării, hrănită cu iluzii, castrată insidios pe cale chimică, dezorientată, și fără lianți sociali.

După ce fungicidele aveau să rezolve problema ergotismului (Focul Sfântului Anton) – involuntara otrăvire colectivă ce-și lăsa victimele fără degete și le „prăjea” organele interne –, ergotamina din cornul secarei a fost purificată și întrebuințată de unii la ameliorarea migrenei, a hipotensiunii arteriale ori a bolii Parkinson, iar de alții la provocarea avorturilor. Minți mai întreprinzătoare aveau să se dedice fratelui sintetic al ergotaminei pe nume LSD și efectelor psihedelice ce aveau să perpetueze și să perfecționeze medievalul joc cu moartea. Ergotamina nu e singurul drog natural plagiat și abuzat, ci mai tot ce s-a dovedit capabil să elibereze de inhibiții și să estompeze constrângerile moralei, tradițiilor și ale bunului simț. Unele s-au făcut utile la curățirea drumului de semeni incomozi, altele au servit sute de ani medievali și mai apoi zeci de ani renascentiști la tratat boli și produs deliruri și halucinații; Partea umbrită a leacurile naturale a desferecat setea de răzbunare sau de parvenire. O „performanță” cu care restul viețuitoarelor nu se pot lăuda!

Nu o dată alcaloizii din frunzele și rădăcinile trompetei îngerului, doamnei codrului, cireșei nebune ori cireșei lupului au deservit sexul slab și l-au înzestrat cu cel mai potent elixir menit să transforme cunoscătoarele Belle Donne în văduve vesele. Și asta fără pericolul ca barmanițele faimoasei Aqua Tofana (un amestec de arsen, plumb și mătrăgună) să fie (sur)prinse. Fatalele „patru picături” nu lăsau urme în corpul victimelor și nici nelămuriri care să determine anturajul să inițieze vânătoarea de vrăjitoare. Înainte să fie plagiată și să intre pe linia de fabricație sintetică (1901), atropina era uzitată în funcție de observațiile și experiența fiecăruia. Medicii precum Galenus o întrebuințau la calmarea crampelor și a colicilor. Alte grupuri o foloseau ca stimulent pentru războinici („iarba eroilor”) ori ca afrodiziac. Altundeva reprezenta halucinogenul ideal pentru (im)plantatorii de sugestii – nu doar pe teme religioase –, sau servea la făcut farmece și ochi frumoși și facilita măritișuri – dilatând pupile și ascuțind pasager vederea la distanță (cu prețul încețoșării celei de aproape) etc. Târziu (conform relatărilor care s-au păstrat), la mai bine de un mileniu după Galenus, alcaloidul s-a reconsacrat tămăduirii bolilor, fiindcă s-a dovedit că ajută inima să bată mai repede și combate lipotimiile, dilată căile respiratorii îngustate de astmă, servește de antidot în intoxicațiile cu organo-fosforice ori cu ciuperci, previne reacțiile adverse ale multor medicamente și susține narcoza prin relaxarea musculaturii. Și în maladia Parkinson și-a încercat norocul, până prin anii 1960, când a fost substituită de dopamină, cu reacțiile adverse de rigoare. (Medicina viitorului are în vizor terapia genetică și pe cea cu celule-stem. Oare acestea vor putea mai mult decât beladona odinioară?)

Firește că existau și multe enormități și se făceau și multe greșeli, dar asta e valabil și pentru epoca actuală, de la care avem pretenții mult mai mari. Am pierdut pe drum cam tot atâta știință naturală câte plagiate am adunat pe tărâmul chimiei. Am pierdut leacuri simple dar eficace și am acumulat boli greu curabile. Mulți văd salvarea în cercetarea cauzelor, numai că prin „cauze” nu înțeleg atât comportamentul nostru, cât genele. Tot mai des sunt făcute responsabile și sunt ținta terapiilor „personalizate”. Măcar de-am ști ce facem! Ajunge să parcurgi un buletin de analize genetice plin de hieroglife, a căror „interpretare” constă în trimiterea la niște studii în care se spune că e nevoie de și mai multe studii, ca să intuiești distanța care ne separă de grandiosul obiectiv.

Și mai contestate decât medicina străveche sunt leacurile populare zise și „băbești”, recuzate din start ca nefiind demonstrate științific. Din păcate, industriile nu sunt interesate câtuși de puțin în astfel de cercetări, iar remediile casnice sunt pe cale de dispariție. Mai fac din când în când obiectul ilarității colective la cursurile de istoria medicinei din universități. Cum să nu izbucnești în hohote la descrierea unor metode de pe vremea când medicina se afla încă în scutece? Cum să nu te amuze tratamentul empiric al unei otite cu săculețe cu ceapă în loc de o doză serioasă de antibiotice plus antiinflamatoare și antalgice? Ori prișnițele cu oțet la glezne în locul antipireticelor. Cum să tratezi negii sau herpesul cu oțet, ceapă, usturoi, lămâie, ulei de ricin sau bicarbonat, când ai la dispoziție antivirale moderne? Cum să „crezi” în efectul tămăduitor al inhalațiilor sau gargarei cu apă sărată asupra guturaiului sau anginei? (Deși explicația e la îndemână și cât se poate de logică: sarea nu priește microorganismelor!) Dăm deoparte cu superioritate o serie de „naivități”, chit că ele au dovedit de mult că funcționează.

Ne mândrim cu descoperiri epocale, deși nu întotdeauna ne putem disputa întâietatea. Încă mai păstrăm sutura plăgilor după metoda medievală. Nici tehnica teribilei „lăsări de sânge” nu se deosebește mult de cea care se impusese în antichitate. Pentru a evita ori trata infecțiile, „înapoiații” se foloseau de celebra penicilină pe care o obțineau din culturi de mucegaiuri, ori de puterea antimicrobiană a mierii de albine (pe atunci originală). O rețetă din secolul X păstrată de British Library enunță cum medicina prea întunecatului Ev Mediu trata infecțiile cu un amestec din ceapă, usturoi, vin și bilă de bou pus la macerat 9 zile într-un vas de cupru. Testată de microbiologi moderni, compoziția a revelat antibioticul perfect, capabil să decimeze 99,9% din temutele bacterii multirezistente (MRSA) pe care antibioticele noastre nu le mai impresionează. Cine se pricepe la grădinărit găsește și alte leacuri în raiul natural. Cele mai vechi „rețete” datează de 5.000 de ani, iar ingredientele cele mai uzitate erau vinul, laptele și… mierea – remediu viu și cel mai bun medicament natural. (Dacă nu l-am fi pervertit până la nerecunoaștere cu lăcomia noastră și dacă n-am fi chinuit atât albinele!) Din păcate, nu s-au păstrat prea multe, fiindcă istoria s-a tot repetat, iar imperiile s-au scufundat unul după altul și au luat cu ele mai toate cunoștințele acumulate. Alteori n-a fost nevoie de vreo prăbușire imperială, ci doar de clopotele industrializării și… uitate au fost vremurile „de tristă amintire”, ale căror povețe trag să moară sub talpa modernismului și a haosului tot mai globalist.

Multe învățături s-au strecurat în/din chiliile mănăstirilor, la vremea când călugării erau și medici și farmaciști. Unele s-au ritualizat și au răzbit până în contemporaneitate. Cum se face că bisericile n-au prea fost focare de epidemii și de ce molimele respiratorii nu dădeau iama printre credincioșii ce luau cu asalt lăcașurile de cult cu aerul îmbogățit de microbii enoriașilor și sărăcit de oxigen de pâlpâirile lumânărilor? Și de ce apa sfințită are puteri tămăduitoare și „durează” mult mai mult decât apa obișnuită? La ce folosea ciudata costumație anti-ciumă? (Oare purtătorii medievali ar face haz de costumațiile „astronauților” din laboratoarele moderne?!) La baza misterelor se află tămâia („parfumul raiului”), smirna, busuiocul… mai precis uleiurile eterice, rășinile, terpenele, taninurile și multe altele, capabile să vindece și să prevină dureri, infecții și inflamații interne sau externe. Măștile cu cioc erau umplute cu peste 50 de ierburi menite să filtreze aerul de bacteriile ucigașe, iar agheasma se folosește de puterea antiseptică a busuiocului și argintului din cruce – cu condiția ca apa să fie lipsită de nitrați, iar slujbașii bisericii să nu-și spele în ea mâinile murdare sau s-o trateze cu dezinfectanți chimici așa cum procedează industria cu apa îmbuteliată (în plastic!). Antibioticele pot veni și din grădină, nu doar din farmacii: busuiocul, cimbrul, mușețelul, colțunașii, sunătoarea și eucaliptul pot combate bacterii, virusuri și ciuperci, la fel ca și ceapa, usturoiul, ori hreanul. Avantajul lor e că vin la pachet și cu alte substanțe benefice, nu doar cu formula galenică purificată în laboratorul de chimie. Multe dintre ele trăiesc un comeback, chiar dacă nu le-am lămurit pe deplin reacțiile chimice din spatele miracolelor. S-au pierdut, însă, metodele de preparare, rețetele exacte și căile de administrare, așa că în multe privințe ar trebui s-o luăm de la capăt.

Între timp, restul vietăților continuă să ne fascineze. Am vrea să posedăm și noi câte ceva din ce vedem la ele. De la unele am vrea să furăm secretul refacerilor miraculoase de membre, organe (inclusiv creier și inimă) și țesuturi distruse de accidente și sperăm ca acesta să fie de folos medicinei regenerative, marilor arși ori celor cu amputații de membre. (Dacă salamandra cu pricina n-ar fi deja pe cale de dispariție, „datorită” dușmanilor naturali care-i suntem! Din păcate, natura n-a prevăzut-o și cu presimțirea pericolului antropic.) De la alții visăm să smulgem tainele longevității, ba chiar ale nemuririi. Nu ne-ar strica și imitatul inteligenței, fiindcă suferinzii lor se retrag la odihnă și se autoizolează, dând corpului răgazul necesar să se ocupe de însănătoșire și scutind restul grupului de molipsire. Cândva știam și noi instinctiv toate astea, acum așteptăm să ni le spună alții. Dacă le-am fi păstrat cu mai multă grijă, n-am mai irosi atât timp cu resuscitarea istoriei, încercând să plagiem cu chiu cu vai câte ceva din tainele odinioară comune. De curând am redescoperit ventuzele, odinioară frecvent întrebuințate, și mai apoi date de-o parte de gesturi atotștiutoare (din lipsă de dovezi științifice) și suspectate de efecte placebo. (Și chiar de-ar fi așa, ce ar fi rău în asta?) Aplicarea ventuzelor e una dintre cele mai vechi terapii din lume și era cât pe ce să fie eradicată, când, surpriză: A reușit să stârnească interesul cercetătorilor pe ultima sută de metri și s-a dovedit utilă la combaterea durerilor și a încordării musculaturii , în migrenă, zona zoster și în multe alte domenii care fac actualmente obiectul studiilor științifice.

Ne distrăm copios pe seama leacurilor băbești, dar n-o să mai avem multe motive de maliție dacă un cataclism (sau „doar” un black-out) ne privează un timp de tehnologie și ne găsește complet descoperiți, fără un plan B, fără abilitatea observației și fără experiență în depozite. Am ajuns să ne panicăm la vederea unui pui de urs pe stradă, căruia tot rapacitatea noastră i-a smuls pădurea de sub nas. Puțini mai știu să trăiască în armonie cu natura, de la firul ierbii la constelații, așa cum făceau apașii, amerindienii, incașii, aborigenii și alte colectivități indigene măcelărite de „civilizați”. Ce mai rămăsese din ei am pervertit consecvent prin procesul de „integrare” forțată. Învățăturile lor ne-ar putea asigura ieșitul din prăpastia pe care ne-am săpat-o. Pe alocuri se mai derulează tentative timide de a mai extrage câteva lecții utile de la triburi izolate, dar s-ar putea să fie deja târziu. Sperăm ca la o adică măcar ei să supraviețuiască în numele speciei pe care noi, ceilalți, am condus-o consecvent pe drumul greșit. Măcar o prestație compensatorie, dacă tot am ratat justiția restaurativă. Oricum le-o datoram de mult. Lor și planetei.