Gheorghiu-Dej: Un Moromete al comunismului

Publicîndu-și cartea în 1984, în timpul regimului ceaușist, dar în Danemarca, Victor Frunză are toate motivele să-l antipatizeze violent pe fostul secretar general al PCR. Din nefericire, sentimentul este mult mai puternic decît luciditatea cînd vine vorba de cartea sa Istoria stalinismului în România. Drept urmare, autorul își pierde definitiv busola, rătăcind cu deznădejde prin hățișul unor pamflete pe cît de ieftine, pe atît de stufoase. Din ostilitate față de Ceaușescu, se naște un cult discret, dar destul de profund, față de antecesorul fostului secretar general, Gheorghiu-Dej. Ca orice cult și acesta e dăunător lucidității, care trebuie să stea la temelia oricărei incursiuni intelectuale în trecutul mai mult sau mai puțin depărtat. Există, totuși, un avantaj în această laudă postumă înălțată lui Gheorghiu-Dej. Autorul sesizează o trăsătură de esență a personalității celui ce a fost primul conducător comunism al României. O trăsătură care, evidențiată, ar putea explica multe din enigmele regimului Dej. E vorba de neobișnuita capacitate a lui Gheorghiu-Dej de a aștepta. Ea, această capacitate, și-a spus cuvîntul în cel puțin două victorii decisive ale înaintașului ceaușist. Întîi, în cazul Ana Pauker. Față de grupul venit de la Moscova, Dej a fost de la început net dezavantajat. Nu numai pentru că Ana Pauker era o figură de talie a mișcării comuniste internaționale, egalînd-o, în unele privințe, pe Dolores Ibarruri, dar și pentru că Dej, spre deosebire de alți lideri comuniști din Est, nu se formase la școala Cominternului. W. Gomulka, Gh. Dimitrov, K. Gotwald își frecaseră coatele pe băncile înaltei școli de dictatură care a fost, pentru viitorii șefi din Est, șederea la Moscova. Ca și Ceaușescu, ca și L. Pătrășcanu, lui Dej îi lipsea această școală. După întoarcerea Anei Pauker din URSS, în anii de început ai colonizării sovietice a României, el e minoritar. Slab, nehotărît, fără „pile” la Moscova, Dej are totuși de partea sa o armă imbatabilă: răbdarea. Pătrășcanu e net diferit. Intelectual ascuțit, Pătrășcanu are gustul ieșirii în public, suferă de vedetism, simte nevoia să se arate inteligent. Din acest punct de vedere, el seamănă mult cu Troțki. Gheorghiu-Dej e din aceeași spiță cu Stalin. Știe să aștepte. Știe să-și ascundă viclenia sub perdeaua înșelătoare a mediocrității. Preferă ieșirii în aer liber, la tribună, travaliul mărunt, mai puțin spectaculos, din culise. Ca și Stalin, el pornește la drum cu un handicap transformat în avantaj: acela de a fi crezut mai prost, mai puțin tolerant decît era în realitate. Răbdarea asta extraordinară îi aduce o primă victorie: în 1952, reușește să o înlăture pe Ana Pauker. Dar cît îi trebuise să suporte pînă în acel moment, al triumfului răvășitor? Cît trebuise să-și țină fălcile încleștate? Cît trebuise să-i zîmbească dușmanului de moarte? Cît zel depusese pentru a-l convinge pe Stalin că el e un om sigur?

Aceeași dibăcie o dovedește Dej și în cazul rușilor. Armatele sovietice au plecat din România în 1958. Despre acest miracol, pentru că miracol a fost scoaterea rușilor de bunăvoie dintr-o țară ocupată, s-au scris multe prostii. Triumfătoare între ele rămîne cea potrivit căreia Hrușciov ar fi luat decizia asta după ce ai noștri l-ar fi îmbătat. În realitate, hotărîrea de retragere a trupelor din România a fost urmarea unui calcul lucid al Kremlinului. Trebuia dat, neapărat, un semnal Occidentului, la începutul unei noi tentative de destindere, după înghețul din ʼ56-ʼ57, despre bunele intenții sovietice. Acestea fuseseră contrazise de intervenția în Ungaria. Era nevoie însă de un exemplu răsunător; și acesta a fost România. Hotărînd plecarea trupelor sovietice de la noi, Hrușciov a luat în calcul, printre altele, două elemente cheie. Întîi, lipsa de importanță strategică a României. Teritoriul nostru nu era fundamental pentru permanenta amenințare occidentală care se voia Armata Roșie. Al doilea element trebuie căutat în personalitatea lui Dej. Ca și în cazul Anei Pauker. Dej a știut să joace față de ruși în chip magistral. Dintre toți liderii Estului, el a părut sovieticilor omul cel mai sigur. Fusese extrem de prudent în destalinizare. Invadarea Ungariei a găsit în România un sprijin necondiționat. Oricît de șiret ar fi fost Hrușciov, acestuia i-a fost, practic, imposibil să pătrundă dincolo de surîsul bonom al lui Dej. De unde să știe că avea de-a face cu un actor desăvîrșit? Și, astfel, răbdarea primului lider comunist al României a dus la ceea ce a uimit planeta: armata rusă a plecat de bunăvoie dintr-o țară estică. La puțin timp după aceea, Dej, acest Moromete al politicii comuniste, și-a dat arama pe față: România a trecut la rusificare. Dej rămîne în istoria postbelică, ba chiar și în întreaga istorie a României, un exemplu demn de imensele posibilități ale răbdării ascunse sub zîmbetul blajin.

*

Scriam pe 1 iunie 2014. Cine din PNL are curaj să se ridice împotriva Complotului Ludovic Orban – Klaus Iohannis?

Renunțarea publică a lui Crin Antonescu la postura de candidat PNL pentru prezidențiale și la postul de președinte interimar face caduc tandemul Klaus Iohannis, președinte PNL – Crin Antonescu, candidat la Președinție. Cel care a jucat incorect e chiar Neamțul Klaus Iohannis, ceea ce-mi confirmă suspiciunile, arătate în 2009, cînd Dan Voiculescu făcuse din el colegul de păpușărie al lui Mihai Gâdea. Luni, după scrutin, pentru a-i tăia lui Crin Antonescu orice gînd de a candida la șefia PNL, Klaus Iohannis și-a trimis demisia prin fax, evident, după ce s-a îngrijit s-o spună presei. În aceste condiții, concurenți la șefia PNL sunt Klaus Iohannis și Ioan Ghișe. Despre Tîmpenia care-și ridică poalele-n cap, pe numele lui după tricou Ioan Ghișe, am mai scris. Nu înțeleg însă de ce nu se înscriu în competiție și lideri PNL de mare autoritate în partid. Că Ludovic Orban nu s-a înscris rămîne explicabil. Complotul împotriva lui Crin Antonescu poartă iscălitura cuplului Ludovic Orban – Klaus Iohannis. Trocul dintre neamțul românizat și românul Ludovic Orban, în buna tradiție a curvăsăriei politicianiste moldo-valahe, a fost următorul: Ludovic Orban îi deschide drum lui Klaus Iohannis la șefia PNL. Ludovic Orban primește postul de secretar general. Cu un Klaus Iohannis care nu știe nici măcar că L din PNL nu înseamnă Limbric, ci Liberal, adevăratul șef al PNL va fi Ludovic Orban. Crin Antonescu nu se mai poate înscrie în cursă. Pentru a le da peste bot complotiștilor. Dar alți lideri ai PNL de ce nu se înscriu? Stau spectatori la transformarea bătăliei cinstite pentru șefia PNL în comedia întrecerii dintre Klaus Iohannis cu măscăriciul Regelui Cioabă care e Ioan Ghișe?