Genocidul american asupra indienilor (II)

Și încă o istorioară cu tâlc: „Câteva luni mai târziu, doi agenți FBI au fost uciși în circumstanţe care au rămas neclarificate, în locul numit Jumping Bull din rezervaţia Pine Ridge. FBI-ul a numit întâmplarea o ambuscadă; MIA a spus că agenții provocaseră o ciocnire. Nu ştiu care a fost adevărul.

Două nopți mai târziu, șapte sau opt membri ai MIA, dintre care pe câțiva îi cunoșteam, şi-au făcut apariția la casa mea din Los Angeles cam pe la 1 noaptea şi mi-au spus că se ascundeau pentru că se temeau să nu fie vânați și omorâţi de FBI ca răzbunare pentru moartea agenţilor. După ce toți au mâncat și s-au odihnit, i-am lăsat să ia o rulotă pe care o foloseam când eram la filmări și le-am dat emițătoare ca să poată vorbi unul cu altul când erau pe drum. Câteva luni mai târziu, am văzut la televizor că o rulotă și o camionetă fuseseră oprite de către poliția din Oregon. FBI-ul supraveghea vehiculele şi ceruse poliţiei locale să nu le stingherească, dar se pare că un agent nu fusese informat și încercase să-i oprească pe indieni, așa că s-a lăsat cu împușcături. Cinci dintre cei din camionetă, printre care și soția gravidă a lui Dennis Banks, Kamook, au fost arestaţi, dar Dennis și un alt indian au scăpat, sărind, după cum mi-au spus mai târziu, din rulota în mișcare. Cum aceasta a continuat să meargă fără șofer pe autostradă, poliţia a urmărit-o; a împins-o într-un șanț și a deschis focul asupra ei, în timp ce Dennis şi însoţitorul lui dispăreau în întuneric.

Dennis a stat o lună pe insula mea din Tahiti înainte de  a se întoarce în California şi a petrecut un scurt timp la închisoare pentru un delict minor nelegat de moartea agenților. Mai târziu, am zburat împreună cu el spre o rezervaţie din Minnesota cu un avion condus de un tânăr indian care spunea că fusese pilot în Vietnam și că voia să se întoarcă la ai lui. În rezervaţie, am fost invitaţi să ne alăturăm câtorva dintre membrii tribului la o ceremonie într-o camera de asudat. Toţi ne-am scos hainele și ne-am așezat în cerc, umăr la umăr, în timp ce vraciul a turnat apă pe o grămadă de pietre, făcând coliba fierbinte ca o saună. Apoi a început să cânte, iar noi am ocolit fiecare cercul și am dezvăluit cu sinceritate tot ce aveam pe suflet: îngrijorări și dezamăgiri, experienţe neplăcute, resentimente, ură – mărturisiri extraordinare ale unor oameni care-şi erau complet străini. Când mi-a venit rândul, am spus că eram recunoscător indienilor americani pentru că mă învăţaseră multe lucruri și că fusesem inspirat de stoicismul lor în faţa dezamăgirilor fără număr și a rușinii. Abia mult mai târziu, cineva mi-a spus că pilotul care ne dusese în rezervaţie și împărțise cu noi experiența din camera de asudat era, de fapt, un spion al FBl-ului.

A mai existat un singur post-scriptum la călătoria lui Dennis în rulota mea. Printre pasagerii din camionetă se afla și Anna Mae Aquash, o membră de nădejde a MIA, pe care FBI-ul o suspecta că fusese implicată în moartea celor doi agenţi ai săi. La aproape un an după ce fusese arestată și eliberată, un cadavru extrem de descompus a fost descoperit într-o vâlcea pe teritoriul unui ranch din Dakota de Sud. Legistul de la Biroul pentru Problemele Indienilor a făcut autopsia corpului şi a spus că aparţinea unei indience neidentificate, care murise din cauza expunerii la soare. FBl-ul i-a tăiat mâinile, le-a pus într-o pungă de plastic și le-a trimis la Washington pentru identificarea amprentelor – un act de barbarie, deoarece trebuie să fi știut că indienii cred că un corp care nu e întreg nu poate trece la următorul stadiu de evoluţie spirituală. Când verificarea amprentelor a arătat că trupul aparținea lui Anna Mae Aquash, familia ei a început să aibă suspiciuni în legătură cu raportul inițial de autopsie şi a exhumat-o pentru o altă autopsie. Al doilea legist a găsit un glonţ de calibru mic în capul ei și o mulțime de traume ale creierului; fusese executată.

Când am auzit asta, l-am sunat pe primul legist, i-am spus cine eram şi l-am întrebat cum a fost posibil să deschidă craniul lui Anna Mae, să-i disece creierul și să nu observe glonţul sau stricăciunile asupra țesutului cerebral.

– Pare să existe o discrepanţă între descoperirile dumneavoastră şi cele ale celuilalt legist, i-am zis, și mă întrebam cum le explicați. Cum se poate să nu fi văzut gaura din spatele craniului?

Bărbatul a replicat că văzuse al doilea raport și nu-l contesta, dar s-a arătat indignat.

– Nu sunt obligat să răspund la astfel de întrebări, a spus.

I-am replicat:

– Sigur că nu sunteţi obligat, dar o să mă duc la televiziune și oamenii or să mă întrebe ce s-a întâmplat, așa că am sunat pentru că am vrut să aflu adevărul.

Dar legistul n-a făcut decât să repete exact ce-mi spusese şi mai înainte.

N-am primit niciodată un răspuns  la întrebarea mea. Anna Mae   a fost asasinată, dar nici până în ziua de azi nu a  fost cineva judecat  pentru moartea ei; pentru guvernul federal, ea n-a fost decât o altă indiancă moartă.

Mişcarea Indienilor Americani i-a inspirat pe indieni şi le-a întărit mândria culturală, deși n-a câștigat niciodată prea multe victorii tangibile în lupta pentru îndreptarea unor nedreptăţi de secole. Totuşi, nu cred că lupta a luat sfârșit. Deşi indienii care cer egalitate sunt încă etichetaţi drept demagogi și militanți periculoși; lucrurile s-au schimbat: poate că sunt prea optimist, dar timpul pare să fie de partea lor. În Canada, guvernul a început să dea înapoi suprafețe de  teren populaţiei indigene; Australia face la fel; chiar şi în Statele Unite au existat mici victorii – şi în Hawaii  s-au înregistrat retrocedări ale unor proprietăți către băștinași. Indienii americani spun că îşi dau seama că descendenţii coloniștilor europeni care le-au luat pământurile nu se vor urca înapoi pe corăbii ca să se întoarcă la Dublin, Minsk, Napoli sau oriunde le-o fi fost locul de baștină; tot ce vor este retrocedarea unora dintre pământurile furate, ca să se poată adăposti ei și copiii lor și să le poată asigura acestora un viitor.  Ei spun că ar trebui să le dăm măcar o feliuță din plăcinta pe  care am furat-o.

Cred că este inevitabil ca indienii să reuşească. O societate nu poate să continue să pretindă  că este în favoarea extinderii drepturilor femeilor sau ale homosexualilor sau să-și cheltuiască bogăţiile  ajutând țări ca Israelul să-și recâștige pământurile strămoșești și totuși să nu facă nimic pentru băștinașii ei.”[1]

Epilog: „Când am fost nominalizat pentru Nașul, mi s-a părut absurd să merg la ceremonia de premiere. Celebrarea unei industrii care i-a reprezentat sistematic în mod greşit pe amerindieni timp de șase decenii, în timp ce la momentul respectiv două sute de indieni erau sub asediu la Wounded Knee, părea ridicolă. Totuși, dacă aș fi câștigat un Oscar, mi-am dat seama că puteam oferi unui amerindian prima posibilitate din istorie de a vorbi în faţa a șaizeci de milioane de oameni – o mică plată reparatorie pentru anii de defăimare la Hollywood. Așa că am rugat-o pe o prietenă, Sacheen Little Feather, să fie de față la ceremonie în locul meu, și am scris o declaraţie pe care voiam să o citească în numele meu, care denunța tratamentul la care erau supuși indienii americani și rasismul în general. Dar Howard Koch, producătorul spectacolului, a interceptat-o şi, în marea sa înțelepciune, a refuzat să o lase să-mi citească discursul. În loc de asta, Sacheen a trebuit să improvizeze, sub presiune, câteva vorbe despre indienii americani, care m-au făcut mândru de ea. Nu știu ce s-a întâmplat cu acel Oscar. Poate că Academia mi l-a trimis, dar, dacă a făcut-o, nu ştiu unde este acum.”[2]

[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[2] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

Aici este prima parte: https://www.cristoiublog.ro/genocidul-american-asupra-indienilor-i/