Frumusețea va salva PNL: De ce îl votăm pe Nicolae Ciucă

„Viața e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Nu știi niciodată ce surpriză te așteaptă,” spunea mama lui Forrest Gump. Într-adevăr, așa este, însă pentru mine viața este și rotundă. După 20 de ani de când am intrat pentru prima dată în clădirea Casei Poporului ca referent parlamentar, iată că m-am întors, de data aceasta în calitate de reprezentant al cristoiublog.ro.

Am ajuns în fața Parlamentului, iar jandarmul de la intrare mi-a indicat să merg către intrarea de la Senat. Fatalitate, acolo, intrarea era destinată doar delegaților PNL, așa că am fost nevoit să mă întorc și să găsesc altă cale de acces. Ultima dată când am fost delegat la un congres PNL era prin 2009, când Crin Antonescu a candidat împotriva lui Călin Popescu-Tăriceanu. Îmi amintesc că aveam o pancartă cu numele și sloganul lui Tăriceanu, dar Ludovic Orban mi-a aruncat-o și mi-a zis: „Pleacă, bă, dracu’, cu pancarta ta!”. După aceea, un an sau doi mai târziu, am plecat din partid. De ce? Poate pentru că mereu l-am considerat pe Crin Antonescu primul pesedist liberal al țării… dar asta este deja o altă poveste.

Revenind la prezent, mi-am găsit numele pe lista de la intrare, la SPP, am urcat scările și am început să caut prin fișierele minții drumul către Sala Unirii, unde avea loc Consiliul Național al Partidului Național Liberal. Am regăsit liftul care mă ducea către sala de plen, acolo unde îi aduceam deputatului pentru care lucram hârtiile de care avea nevoie. Fără prea multe greutăți, am ajuns la Sala Unirii.

Înainte de intrarea în sală, pereții erau flancați de bannerele televiziunilor și de prezentatoarele acestora, care păreau la o prezentare de modă. Președinta Tineretului Național Liberal spunea cuiva, mefistofelic, că „le mermelește ea”…

Intru în sală și mă izbește un miros puternic de putoare, de parcă undeva erau îngropate niște cadavre. Poate că de fapt era cadavrul PNL, iar putoarea venea de la securiștii de pe scenă. Mă minunez încă o dată de clipul de campanie al primului ostaș al României, care, prin fum și răpăit de mitraliere, a ajuns până la un pas sau doi de cea mai înaltă funcție din stat

Evenimentul începe cu aplauze anemice, mai mult în silă, când Lucian Bode vorbește despre angajamentul de a ține țara pe calea cea dreaptă. Secretarul general PNL vorbește despre „adversarii mincinoși”, care vin cu promisiuni și gargară. Deodată, discursul lui capătă o tentă servilă și exagerat de laudativă, când îl prezintă pe curajosul Nicolae Ciucă, cel care va duce PNL la guvernare. Acum, mă întreb unde se află PNL? E în opoziție și nu știm noi?

Bode continuă, aclamându-l pe singurul om care îl poate învinge pe candidatul stângii. Apropo, în acest timp, amândoi candidații de stânga și de dreapta înotau frățește printre oamenii inundați din sudul Moldovei. Bode transpira abundent și mai țipa ceva despre „adversarii lor agitați”, explicând cum agitația lor ar fi, pesemne, un semn de disperare.

Mai departe, ministra Justiției vorbește despre cum trebuie „monitorizați ticăloșii”. O sugestie: începeți cu cei din spatele dumneavoastră. Între timp, liberalii votează în unanimitate tot felul de rezoluții, ridicând cartoane cu „votat”. În tot PNL-ul nu există nici măcar un singur Constantin Pârvulescu.

Unui delegat PNL îi cade un nasture de la haină. Împreună cu un tânăr, se chinuie să-l recupereze de sub scaune. Mă uit și eu după nasture, când o aud pe Raluca Turcan că își spune singură că merită aplauze. Nu apucă bine să se bucure de aplauzele oamenilor, că intră în sală generalissimo Nicolae Ciucă. Fatalitate, sunt exact pe colțul pe unde trece. Mă descurc elegant și eliberez spațiul… În același timp, pe altă ușă, intră Nicușor Dan. Urale ca la 1848! Liberalii îl primesc pe primarul general ca pe Mesia, ca pe salvatore della patria – italienii știu de ce.

Ciucă, îmbrăcat cazon, venit direct de la inundații, avea probabil bocancii de la Nasiriyah, nu cizmele de cauciuc ale lui Marcel Ciolacu. Se îndreaptă către scenă și se așază, unde va sta mult și bine până îi va veni rândul la cuvânt.

Primarul din Slatina, atotcunoscător, declară că pentru a câștiga încrederea oamenilor nu trebuie să mai faci blat cu PSD. Apoi explică cum PNL s-a sacrificat să rămână la guvernare cu PSD doar pentru stabilitatea țării. Desigur, totul e pentru țară, nimic pentru ei. Îl mai aud vorbind despre o „luptă pe viață și pe moarte cu PSD”. Îmi vine să fluier a pagubă. Pe cine crede că prostește primarul acesta cu nume de mafiot sicilian, care tot continuă cu discursul motivațional despre curaj și frică?

Oamenii din sală sunt din ce în ce mai plictisiți. Dar se trezesc la viață când președintele Consiliului Județean Botoșani prăvălește sentința: „Trebuie să câștigăm cu Nicolae Ciucă. Cum să spun… e un om frumos. Trebuie să-l facem cunoscut, să-l împachetăm bine.”

Un delegat care mă vede că râd mă completează: „Gata, am descoperit și eu de ce trebuie să-l votăm pe Ciucă: pentru că e frumos”.

Intru în vorbă cu omul și descopăr adevărurile liberalilor obișnuiți. Îi spun că singura șansă a liberalilor de a scăpa de securiștii care rânjesc de pe scenă este să piardă alegerile. Omul îmi dă o replică care mă liniștește:

„De securism nu scăpăm niciodată, domnule. Suntem condamnați să le fim sclavi. Ei sunt stăpânii noștri. Scapi de unul, apar alte vlăstare mereu”.

Nu mai zic nimic, dar omul simte că am înțeles și dă mâna cu mine, urându-ne sănătate.

Deodată se aude un răpăit de aplauze. În primele rânduri, în fața scenei, se aplaudă frenetic pentru Emil Boc. Într-un arc peste timp, Boc pare că i-a luat locul lui Ludovic Orban, care altădată întreba liberalii, țipând din toți bojocii, cine este generalul pentru care merită să te sacrifici. Acum, Emil Boc răspunde marțial: „Nicolae Ciucă, atunci când aude o alarmă, fuge direct spre pericol… ca noi să fim în siguranță.”

Simt că anii petrecuți la Primăria Cluj-Napoca l-au adus pe Boc pe culmile ridicolului. Prea multă putere, prea multe mandate, prea multă aroganță. Oamenii îl votează doar pentru că s-au obișnuit cu el. Boc e în delir total, recită o poezie de Octavian Goga și întreabă, răcnind, dacă sunt pregătiți să câștige. Liberalii răspund cu un ‘da’ batjocoritor, de parcă ar fi fost o glumă, unii râzând în hohote.

Apare și Rareș Bogdan, europarlamentarul, care convinge poporul că PNL e susținut în Europa. „Eu mă simt în siguranță cu Nicolae Ciucă la Cotroceni,” declară el. Mă gândesc la vecinii părinților mei din Schela Cladovei, dacă și ei au aceeași siguranță.

Urmează Valeriu Stoica, „marele gânditor liberal”, prezentat cu fast, dar într-o atitudine solemnă, de parcă ar fi Gânditorul de la Hamangia. Nu zic nimic despre acest fost președinte PNL, doar că atmosfera devine și mai festivă când Mesia Nicușor apare la tribună și semnează pentru candidatura lui Nicolae Ciucă. Toți securiștii de pe scenă se reped să-l ia în brațe pe Nicușor, aproape că-l poartă pe brațe, ca pe un scut în fața electoratului.

Vai, ce bucurie! Liberalii trăiesc cu impresia că vor fi salvați de jocuri ieftine. Nicușor Dan semnează pentru toți – pentru Elena Lasconi, pentru oricine îi oferă ceva. S-a acomodat perfect cu metehnele politrucilor, făcând mai multă politică decât administrație.

În sfârșit, punctul culminant. Vorbește „lordul războiului”, bunelul, Nicolae Ciucă. O face atât de bine, că o doamnă cu ochelari de pisică cade într-o stare de somnolență și cască neîntrerupt. Ciucă își dorește o coaliție cu partidele de dreapta, dar spune că îi așteaptă „să se maturizeze”. De parcă el ar fi deja un mare om politic, care le știe pe toate, stăpân nu doar al PNL, ci al întregii drepte. Ciucă, cel care a fost parașutat direct în funcția de președinte al PNL, fără legătură reală cu liberalismul sau cu valorile partidului. Ce legătură are Ciucă cu liberalismul? Nimeni nu știe. Apoi, aproape că se deconspiră: „Candidez pentru că nu am stat în sedii de partid și îi înțeleg mai bine pe oameni”. Adică, cei care sunt acum în sală, liberalii obișnuiți, nu îi înțeleg pe oameni, pentru că au stat prea mult în sediile de partid.

Mai devreme, președintele Consiliului Județean Botoșani l-a lăudat pe Ciucă, numindu-l cel mai frumos candidat al celui mai frumos partid. Și, desigur, va câștiga alegerile în cel mai frumos mod, sub răpăitul gloanțelor din clipul de campanie de la Nasiriyah, devenind astfel cel mai frumos președinte.

Ce frumusețe ne așteaptă, fraților, ce frumusețe! Poate doar asta ne-a lipsit până acum: o frumusețe care să ne scoată din mocirla politicii.

Mă întorc la omul simplu de mai devreme, care apucase să-mi spună: „Ne votăm iar stăpânii, domnule. Aici am ajuns, ăștia suntem”.

Așa că, în final, ajung mereu la aceeași concluzie: nimic nu se schimbă, iar ceea ce ni se vinde drept frumos ne este impus, pe banii noștri și pe viața noastră.