Drum luminat în eternitate, Nicolae Croitoru!

Astăzi, Doamna cu coasa, care lovește fără milă, ne face,încă o dată, să murmurăm, încremeniți, versurile lui Tudor Arghezi:,,Măritule, blajinule, tu poți/Să mi-i ucizi în parte, ca eu să-i plânge pe toți’’. De data aceasta, l-a ales pe Nicolae Croitoru, om și scriitor de excepție de al cărui cuvânt și de ale cărui fapte aveam și vom avea atâta nevoie în aceste vremuri tulburi și apăsătoare. Vremuri pe care Nicolae Croitoru le-a definit în slove memorabile: ,,Sunt de părere că omenirea este la o răspântie de care depinde viitorul său,iar omul are datoria să-și curețe calea de mărăcini și să-și apere destinul’’.

Gândește, simte și spune așa un om care, el însuși, a fost unul dintre cei care, în alte vremuri de răspântie, și-a făcut cu mult curaj datoria de a curăța calea de mărăcini și de a pune umărul la apărarea destinului nostru colectiv. De aceea, în acest text, pe care nu aș fi vrut să îl scriu niciodată, nu mă voi referi la scriitorul de excepție, Nicolae Croitoru, despre care au scris pagini de referință Valeriu Râpeanu, Dinu Săraru sau Lucian Avramescu. M-aș referi, însă, la omul de conștiință Nicolae Croitoru, așa cum l-am cunoscut și eu, ca gazetar și ca simplu trăitor al unei perioade istorice despre care, încă, se mai discută în termenii unui nihilism opac și intolerant.

L-am întâlnit pe Nicolae Croitoru, prin 1971, într-o vizită de documentare la Slatina. Dacă nu mă înșală memoria, era secretar al Comitetului municipal Slatina al UTC  și nu prea era pe placul unor șefi care nu agreau modul în care își exercita atribuțiile. Mai direct spus, nu era doar un ,,tovarăș cu muncă de răspundere’’ care îndeplinea orbește linia partidului, ci un tânăr, precum și cei cu care intra în dialog, și cu care căuta și, nu o dată reușea, să găsească, soluțiile cele mai bune. Treabă deloc ușoară, dacă ne gândim că eram la scurtă vreme după ce Tezele din iulie 1971 au pus capăt relativei, dar realei!, deschideri politice, ideologice și culturale din cea de a doua jumătate a anilor *60. Realitate care punea în fața celor care îndeplineau anumite calități  pe linie de partid și de stat în situația de a-și curăța calea de mărăcini și de a-și apăra destinul. Dilemă pe care unii, deloc puțini, au ales să o rezolve printr-un conformism slugarnic, pe când alții- nu prea mulți, să o recunoaștem- și-au asumat această răspundere morală și civică, așa după cum și-au asumat și consecințele sale. Unul dintre aceștia a fost, fără doar și poate, Nicolae Croitoru!

Stau mărturie aprecierile pe care și noi, cei care am lucrat în redacția ziarului ,,Scânteia tineretului’’ le putem depune privind modul în care, Nicolae Croitoru, în calitate de secretar al CC al UTC, a colaborat cu noi, gazetarii- și nu numai cu conducerea ziarului!-, și, în egală măsură, aprecierile deosebite pe care nume de referință din mediul cultural și artistic din Capitală le au pentru modul în care, ca secretar al Comitetului Municipal de partid București, Nicolae Croitoru a susținut, a promovat și a apărat valorile autentice și i-a ajutat să separeu grâul de neghină.

Motiv pentru care reiau ideea că aceia care au deținut funcții de răspundere, mai ales în ultima perioadă a regimului partidului unic și care s-a încheiat în decembrie 1989, trebuie judecați nu numai după cât au reușit să facă lucru bune, ci și după cât au reușit, pe cât le-a stat cu putință, să împiedice să se ia decizii aberante și să se săvârșească greșelile care decurgeau din aceste decizii slugarnic auto-impuse pentru că,,așa a cerut Tovarășul’’. Sau, după caz, …Tovarășa!

Rămân dovezi categorice, incontestabile ale verticalității sale morale din dramaticele zile de la sfârșitul lui decembrie 1989 evocările pe care Nicolae Croitoru le-a publicat pe blogul lui Ion Cristoiu sub genericul ,,Zece zile cât o viață’’. Documente care aduc date relevante despre modul în care s-au petrecut aceste evenimente, în anumite instituții-cheia din Capitală și, fără de care nu va fi posibilă o corectă înțelegere și evaluare a acelor împrejurări de răscruce pentru destinele României și ale oamenilor săi.Și, lucru demn de reținut în mod deosebit, documente în care Nicolae Croitoru nu își arogă merite capitale și nici nu se  propune ca personaj-cheie de care au decis decizii capitale, așa cum o fac unii sau alții dintre spectatorii de pe margine, deveniți brusc ceea ce nu au fost niciodată…

A fost- pentru mine și nu numai pentru mine, sunt convins- o mare surpriză ca, după ce Nicolae Croitoru s-a stabilit la Cheia, într-o frumoasă și primitoare locație, să îl reîntâlnesc, de data aceasta ca poet cu har și cu dăruire pentru dulcele grai românesc. Așa după cum am fost bucuros și onorat să mă alătur unor distinși colegi de generație, Ilie Bădescu, Eugen Uricaru, Ștefan Mitroi, Dan Constantin sau Octavian Știreanu, care au depus, în scris mărturie despre valoarea și noblețea cuvintelor potrivite pe care le-a alcătuit și ni le lasă Nicolae Croitoru.

Cu acest plânset mut, închis (cum numea Tudor Arghezi manuscrisul) pun punct  însemnărilor mele.  Pun, însă, punct însemnărilor, dar niciodată nu voi pune punct dorinței de a îl avea alături, în gânduri și în suflet, pe acest om, scriitor și prieten de neînlocuit care este și va rămâne Nicolae Croitoru!