Dan Zamfirescu, anti-dogmaticul proscris

S-a stins, azi noapte, Dan Zamfirescu, cărturar de înaltă ținută, eminent bizantinolog, slavist, medievalist și istoric cultural, temerar și neobosit promotor al valorilor esențiale ale etosului și ale spiritualității românești în  dialogul cu cele europene și universale. Bineînțeles, această tristă știre nu am aflat-o pe canalele de presă scrisă, audiovizuală sau pe cele ale mass media alternative, ci pe pagina academicianului Ilie Bădescu, el însuși un neobosit susținător și apărător al valorilor perene ale culturii noastre.

La urma-urmelor, de ce ne-am mai mira? Lui Dan Zamfirescu nu i-a trecut, zilele acestea, un glonț pe lângă ureche și nici nu a figurat pe lista invitaților la o nuntă cu fast princiar. De fapt, adică de mai mulți ani, numele său fusese trecut pe un anumit index al elitiștilor globaliști, fiind considerat persona non grata în forumurile dialogului social sorosisto-neoliberale. Adică acolo unde Eminescu este ,,scheletul din debara’’ de care trebuie să ne debarasăm cât mai repede pentru a accede în Europa Unita, iar ideea de Interes Național trebuie, și ea, dată uitării fiindcă(nu-i așa) este una de sorginte…naționalist-comunistă!

L-am cunoscut pe Dan Zamfirescu prin 1967, când ,student fiind, colaboram la revistele ,,Luceafărul’’(seria Eugen Barbu) și ,,Viața Românească’’, acestea avându-i sediul pe bulevardul Ana Ipătescu la nr.15. L-am cunoscut, ca să spun așa, de la om la om, dar îl cunoșteam din articolele pe care le publicase-cele mai multe dintre ele în revista ,,Luceafărul’’- , articole în care, după ani lungi de apăsătoare tăcere, erau readuse în actualitate personalități ale culturii românești. Valori până atunci prohibite de ideologia dogmatică și intolerantă a proletkultismului. Mă refer la marii istorici N.Iorga și Vasile Pârvan, considerați incompatibili cu un Mihai Roller, satrapul oficial al științei istoriei.

Erau, acei ani, anii unei reale deschideri politice,ideologice și culturale- firește una relativă fiindcă baza ei teoretică, filosofia marxist leninistă, rămânea în vigoare- deschidere anticipată timid odată cu ,,reabilitarea’’ lui Titu Maiorescu odată cu dezbaterea publicată în nr 5/1963 al revistei,,Viața Românească’’.Dezbatere curajoasă și binevenită în care cărturarul clujean Liviu Rusu a avut cuvântul precumpănitor. Din păcate, această-repet și întăresc: relativă dar reală!- deschidere, a fost brutal curmată de funestele Teze din iulie 1971. Ceea ce nu a însemnat că dezbaterea unor subiecte fierbinți din sfera culturii și civilizației s-a încheiat în mod irevocabil. Dimpotrivă, ea a continuat chiar dacă a trebuit ca beligeranții să se confrunte cu multe obstacole artificial create și impuse prin neavenite dogme de alt rit ideologic.Dn Zamfirescu fiind unul dintre cei  care nu au lăsat steagul jos.

Dar adevărata măsură a personalității cercetătorului de har, Dan Zamfirescu, am avut-o atunci când au apărut,sub îngrijirea sa, ,,Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie’’. Cărora le-a urmat, tot datorată lui Dan Zamfirescu, Cărțile românești de învățătură ale lui Varlaam, altă comoară a culturii noastre clasice.

Ar fi fost de așteptat ca, pentru osârdia sa, pentru consecvența și pentru tenacitatea cu care s-a dedicat punerii în lumină a valorilor perene, cu adevărat reprezentative, ale literaturii, artei, ale filosofiei și culturii românești, cărturarul Dan Zamfirescu să fie apreciat și susținut cu dreaptă măsură. Dar, în nefericita tradiție a zidului părăsit și neisprăvit, el a fost supus unui îndelung și  de acuzații și de răstălmăciri otrăvite menite să îl facă exponentul unui naționalism intolerant și iremediabil. Motivul, mai bine spus pretextul, l-a reprezentat modul în care Dan Zamfirescu s-a înscris în polemica generată  de protocronism. Fiind vorba,aici, despre faptul că unor minți luminate ale acestui neam le aparține privilegiul de a fi autorii unor premiere în domenii esențiale ale științei și ale cunoașterii umane. Toată lumea știe, nu-i așa?, că Ștefan Odobleja a anticipat cibernetica, așa după cum Constantin Paulescu este cel căruia, de fapt, i se datorează insulina. Că nu lor li s-au recunoscut și nu li s-au brevetat meritele este foarte adevărat. La fel de adevărat fiind și faptul că nu toată suflarea academică și universitară de pe plaiurile Mioriței și ale zidului părăsit și neisprăvit  s-a bătut pentru această cauză.

Din fericire, au existat și oameni curajoși și demni care s-au angajat la această trudă, oameni de știință și de conștiință în rândul cărora Dan Zamfirescu își are locul său greu de contestat. Nu pot să nu o recunosc, unele dintre temele pe care le-a dezvoltat pornind de la ideile lansate de către Edgar Papu, Dan Zamfirescu a emis și o serie de aprecieri discutabile sau chiar exagerate, care au oferit pretextul taxării sale ca naționalist-șovin sau chiar mai rău decât atât! Simpla etichetare ținând, bineînțeles, locul unei confruntări de opinii riguroasă și argumentată.  Deși, la drept vorbind, asta nu înseamnă că i se pot nega, în bloc, buna credință și temeinicia a unei consistente părți  a aserțiunilor sale. De aceea, acum, la ceas de despărțire, nu pot decât să sper că se vor găsi cititori de bună credință care să facă deosebire între ce e viu și ce e mort în ceea ce ne-a lăsat moștenire cărturarul Dan Zamfirescu și să ne restituie esența acestui îndelungat și consecvent demers.

P.S. Am folosit în mod intenționat clasica sintagmă a lui Benedetto Croce tocmai pentru că  autorul ,,Esteticii, ca lingvistică generalizată și știință a expresiei’’ numai de afiliere la protocronism nu ar putea să fie bănuit și acuzat…