Cum era să pierd Congresul PSD: o aventură prin labirintul social-democrației

Nu m-am gândit vreodată că Polinezia Franceză ar putea fi mai accesibilă decât un congres al Partidului Social Democrat din România, dar iată că viața are un mod straniu de a mă surprinde. Când prietena mea, Cora Muntean, m-a invitat la evenimentul PSD din 24 august 2024, am zâmbit. Am străbătut Pacificul cu vaporul, dar să traversez Bucureștiul pentru a asista la un congres politic? Îmi părea o provocare exotică de-a dreptul.

Fără prea multe ezitări, am acceptat invitația, cu gândul că ar putea fi o experiență demnă de povestit. Ziua următoare, ca un autentic locuitor al capitalei, m-am trezit târziu, am tras pe mine primele haine găsite prin șifonier și am comandat un Uber. Destinația? Romexpo, pavilionul B – sanctuarul social-democrației. Bineînțeles, nici eu, nici șoferul de Uber n-am reușit să găsim intrarea E. Pe măsură ce ne învârteam dezorientați, un paznic, aflat în prima lui zi de muncă, ne trimite către intrarea principală. Acolo, ca un fel de poartă spre Olimpul pesedist, puhoiul de membri PSD se răcorea sub umbrele la o terasă.

Ajung la pavilionul B, iar în mintea mea se strecoară o comparație deloc măgulitoare cu „Pavilionul canceroșilor” al lui Soljenițîn. Înainte de a mă scufunda prea adânc în astfel de meditații filozofice, un tânăr de la partid mă oprește și îmi cere „mandatul”. Îmi vine să râd. Mandatul? De percheziție, cumva? Tânărul nu apreciază ironia mea – îmi explică grav că e nevoie de un mandat de partid și o invitație. Desigur, eu nu aveam nici una, nici alta. Îmi scot telefonul și o caut pe Cora pe WhatsApp, care mă informează, deloc surprinsă, că am greșit intrarea.

De aici începe calvarul. Mă las din nou ghidat de același paznic, care, cu o expresie chinuită, mă direcționează către o fundătură dubioasă în apropierea unor clădiri care arătau de parcă erau televiziuni turcești părăsite.

La capătul răbdării, cer iar ajutorul salvatorului modern – Uberul. Totul părea să meargă bine, până când ne blocăm în trafic. Sufăr în tăcere, în timp ce șoferul îmi explică doct că e un blocaj pe la Mărășești. Între timp, Cora, vizibil iritată de întârzierea mea, îmi reproșează că am ales mașina în loc să parcurg pe jos „cele câteva sute de metri”. Dar ce să fac? Încercam să ajung cât mai repede la congresul partidului!

Într-un final, cobor din mașină și mă hotărăsc să fac ceea ce ar fi trebuit de la bun început: să merg pe jos. Și, cum ironia sorții nu putea lipsi, Uberul trece pe lângă mine în viteză exact când încep să alerg pe trotuar. Cu harta de pe telefon și speranța în suflet, o zăresc în sfârșit pe Cora la intrarea E.

Odată intrați în pavilion, mă pierd rapid prin mulțimea de oameni îmbrăcați într-un roșu intens, care îmi dă o senzație ușoară de anxietate. O doamnă autoritară mă oprește brusc pentru a-mi cere legitimația, și pentru o clipă am senzația că am aterizat la sediul NATO.

Dintr-o dată, mă trezesc ascultând ultimele cuvinte ale discursului solemn al domnului Marcel Ciolacu, care își încheie alocuțiunea cu o rugăciune pentru poporul român. În acest punct, mulțimea erupe în aplauze, iar eu mă trezesc reflectând la spectacolul care mă înconjoară. Mă întreb, în sinea mea: aș putea vreodată să fiu și eu psd-ist? Să stau nemișcat ca o statuie, să aplaud fără încetare și să privesc conducătorul cu ochi plini de venerație?

Aplauzele continuă, iar primarul de oțel de la Galați povestește cum domnul Ciolacu a reușit să redea demnitatea partidului. În sală se aud strigătele de bucurie: „La Crăciun vom avea președinte PSD!”. Pavilionul vibrează, iar eu simt că mă sufoc sub avalanșa de laude. Alfred Simonis, cu o alură grandioasă de politruc contemporan, aleargă febril prin sală, mereu cu câțiva pași în urma liderului, de parcă ar fi bodyguardul său personal.

În mijlocul acestui spectacol, privirea mi se oprește pe Paul Stănescu, secretarul general al partidului, care se îndreaptă agale spre microfon. Nu știu de ce, dar nu mă pot abține să nu-l asociez cu Tony Sirico din Clanul Soprano. Stănescu pare exact genul de om care, atunci când vine momentul, ar fi cel care înfige ultimul cuțit în spatele camaradului său, Ciolacu. Nu există nicio îndoială că își va urma prietenul până la capăt.

Totul devine un pic prea mult pentru mine. Așa că ies să iau o gură de aer. În timp ce trag dintr-o țigară, mă trezesc privind contemplativ la o doamnă care se autodeclară „un suflet pesedist”. Mă întreb, oare ce înseamnă să trăiești zi de zi cu această credință în suflet? Îmi vine să zâmbesc. Poate că fiecare dintre noi are propriile „congrese” pe care le trăiește în felul său.

Cora îmi spune că urmează conferința de presă, și deși voiam să plec spre mall – către o lume mai superficială – mă hotărăsc să rămân. În timpul conferinței, vocile din capul meu îmi sugerează două întrebări pentru domnul Ciolacu:

1. Domnule Ciolacu, în discursul dumneavoastră ați afirmat că nu veți permite ca România să fie atrasă într-un război cu Rusia pentru Ucraina. Totuși, având în vedere că România este membru NATO, în cazul în care un alt stat membru NATO, cum ar fi Polonia, ar fi atacat, veți susține totuși intervenția României conform obligațiilor asumate prin articolul 5 din Tratatul NATO?
2. Domnule Ciolacu, ați afirmat că ați avut curajul să implementați reforma pensiilor, chiar și în contextul greșelilor și problemelor apărute. Totuși, având în vedere că această reformă, intens promovată de PSD înaintea alegerilor, a generat haos și nemulțumire în rândul pensionarilor din cauza recalculărilor greșite, considerați că a meritat să o folosiți drept instrument electoral, în ciuda dificultăților întâmpinate?

Îmi dau seama că răspunsurile nu contează cu adevărat. Esențial este că totul merge bine, că PSD-ul va câștiga toate alegerile – din România, din SUA, poate chiar și din întreaga galaxie.

Și uite așa, aproape că am pierdut congresul PSD, dar am câștigat o lecție despre oameni și politică. O lume paralelă, un matrix românesc unde hrana noastră cea de toate zilele sunt aplauzele nesfârșite și laudele exagerate la adresa lui El Comandante. Cel puțin, pentru mine, rămâne amintirea unei aventuri urbane care mi-a adus mai multă distracție și tristețe decât aș fi crezut inițial.