Creanga de aur – note de lectură

„Neapărat, Creanga de aur”. Cu acest sfat m-am întors de la întâlnirea cu maestrul Ion Cristoiu de la Zürich din aceasta vară. O găsisem mai demult într-un anticariat din Bucureşti, chiar în prima ediție, şi am cumpărat-o cu livrarea la Iaşi, la părinţi, urmând ca ei să mi-o trimită apoi în Elveţia. Încă o carte, spre disperarea lor, însă ştiam că tata o va aranja bine în pachet, deasupra borcanelor de dulceaţă şi zacuscă.

Editată de Cartea Românească în 1933, Creanga de aur apare astfel la trei ani după romanul Baltagul. Nu e de mirare că tovarăşul de drum a lui Kesarion Breb se repede aruncând baltagul către cei doi tâlhari, fugari din Bizanţ. Chiar din primele pagini mi-am dat seama că am în mână o carte magică, fermecată fiind de limba lui Sadoveanu, dar şi de simbolurile şi noţiunile de astrologie îmbinate cu folclor. Romanul e unul modern, cu multiple chei de interpretare. Pentru Ion Cristoiu, „romanul poate trece drept un manual despre dubla realitate, din lumea de azi: cea care se vede, mă rog, cea care e servită cetăţenilor, şi cea care nu se vede, autentică, desăvârşită în laboratoarele serviciilor secrete.” De asemenea, formula lui Sadoveanu „păsările nevăzute” e o metaforă despre „existenţa unei întregi reţele de manipulare a opiniei publice prin scurgeri de informaţii şi zvonuri false.” Citind astfel despre „Diversiunea din Creanga de aur” şi intrând cu plăcere în închisoarea cărţilor sale, mi-l închipui pe Ion Cristoiu ţinând un curs pasionant într-o şcoală de servicii secrete. Sigur aş fi fost in amfiteatru ca „auditeur libre”.

La prima lectură m-am lăsat pradă unei desfătări intelectuale pure, un moment de întoarcere către mine insămi prilejuit de personajele cărţii, purtătoare de înţelesuri ale sufletului românesc. Sadoveanu o spune mult mai frumos. „Am stat cu mine însumi, trudindu-mă să dezleg întrebările fără de răspuns. E nevoie pentru asta de tăcere, sigurătate şi concentrare. Desfăcându-mă de tot ceea ce atârnă şi întunecă, m-am dus să văd.” Prin descrierile sale (natură, personaje, interioare), Sadoveanu îţi dă răgaz de a te bucura şi medita, planurile alternând armonios. A urmat imediat după prima lectura, a doua, de această dată vrând să înţeleg şi istoria Bizanţului a anilor 775 – 797, urmând apoi notele mele de lectură din care vă scriu aici.

Identitatea românească e văzută drept o capacitate a subconştientului, şlefuită de timp, care ţine de instinct şi forţa de a interpreta elemente ale naturii, inclusiv umane. Românul are presimţiri, e sensibil, dotat cu o „ascuţime a spiritului” care îl apropie încet încet de adevăruri, precum Breb. Însă e şi nestatornic şi viclean. Are idei, dar nu merge cu demersul până la capăt.

„Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase, însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări, şi învăţăturile sfinte ale Bătrânului din munte, le ascultau cu evlavie, uitându-le dupa aceea destul de uşor. […] Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbelşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.”

Sfaturile Bătrânului Mag, înainte ca Breb să ia drumul Egiptului si Bizanţului, pot fi preluate de părinţi către copii la început de drum în viaţă sau pot fi gânduri de încurajare pentru românii care pleacă în străinătate. „Căci să ştiţi de asemeni că ceea ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani, va rămânea încă o mie.” Cei pasionaţi pot încerca să rezolve exerciţiul de logică cu neguţătorii de cămile. Iar pentru noi toţi rămâne povestea de dragoste dintre Breb si Maria care de altfel dă şi titlul romanului. „Dar ceea ce e între noi acum lămurit în foc e un aur care va luci in sine, în afară de timp.” Creanga de aur fiind de fapt cadrul foişorului de deasupra grădinii în care cei doi sunt singuri pentru prima şi ultima oară.

M-am întrebat dacă există acel loc magic unde s-ar putea afla peştera Bătrânului Mag, nu locul în sine cât drumul şi spaţiul mai larg care l-ar fi inspirat pe Mihail Sadoveanu. Aşa cum au fost munţii Tarcăului din judeţul Neamţ pentru Baltagul, la fel ma gândesc la Creanga de aur, ţinând cont de descrierile realiste din începutul şi sfârşitul romanului. Am urmat indiciile profesorului Stamatin, adunător de roce, care de fapt e autorul insuşi. Pe scurt, ştim că în drumul lor prin poieni înalte, văd Oltul şi Mureşul; însă ei merg mai adânc spre „ţara necunoscută”, urcă şi coboară munţii Călimani, cunoaştem fauna (cerbul, cocoşul de munte, cinteza, sticletele), şi ajung în sfârşit la locul unde „trei izvoare saltă de sub piatră”. Cu harta în mână, eu cred că drumeţia îi poartă în munţii Hăşmaş din Carpaţii Orientali, cunoscuţi pentru Cheile Bicazului, dar şi important nod hidrografic, de acolo izvorând râurile Olt, Mureş si Bicaz. Se învecinează la est cu munţii Tarcău, traseele fiind uşoare însă pline de mister, aşa cum înţeleg din experienţa pasionaţilor de călătorii. Emblema acestor munţi e Piatra Singuratică, asemănătoare unei sculpturi, şlefuită de natură în roci sedimentare marcate de dolomite calcaroase.

Poate astfel se naşte o idee pentru Oficiul de turism de a propune trasee după operele literare româneşti. Traseul Vitoriei Lipan alături de acesta din Creanga de aur. Maestre, sunt convinsă că i-aţi găsi numele potrivit. Unde o fi legătorul de carte acum? Pagini din cartea mea s-au desprins.

Anca Pintilii

Elveția, 13 sept. 2024

Mihail Sadoveanu – Creanga de aur, Cartea Românească, Bucureşti, 1933

Ion Cristoiu – Prizonier în închisoarea cărţilor, Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001

John Freeley – Istanbul. Orasul imperial, Trei, Bucureşti, 2017

Alexandru Ioan Rău – Blog Călător pe potecile Carpaţilor