Ce vrea Turcia?

Ritmul evenimentelor politice din Turcia este întotdeauna ridicat. Este o strategie ca turcul care citește despre deciziile luate de ai săi să nu aibă mult timp să proceseze. Tot timpul apare ceva și mai interesant sau neașteptat.

Unul dintre apropiații lui Erdoğan, cel care a condus armata turcă ani buni, s-a apucat să dea declarații despre scopul educației. Președintele său a declarat că nimic nu se compară cu diploma sa de absolvent la teologie din câte realizări a avut într-o întâlnire cu imamii.  A doua zi, statul turc (Erdoğan) a hotărât să schimbe alfabetul prin adăugarea unor litere în plus. Tot în această perioadă a  depus cerere de aderare la BRICS, a susținut campanii de luptă împotriva kurzilor din nordul Irakului și Siriei și a declarat că Turcia susține independența teritorială a Ucrainei și revenirea peninsulei Crimeea la aceasta. Aceste declarații sunt constante din 2014. Nu a uitat nici de Al Aqsa și conflictul din Gaza.

De aceea a declarat:

Este urgent ca Organizația pentru Cooperare Islamică să se întrunească la nivel de conducere fără a mai pierde timp și să dezvăluie poziția hotărâtă a lumii islamice.

În orașul Batman s-a inaugurat o școală: Școala primară a eroilor din Gaza. Asta în timp ce luna viitoare este așteptat în Rusia unde speră să devină membru cu drepturi depline al BRICS.

Scopul educației nu este cunoașterea, este frica de Dumnezeu și rușinea altora. Această declarație îi aparține lui Hulusi Akar, fost Ministru al Apărării, Șeful Marelui Stat Major Turc iar acum membru al Comisiei de Apărare a Parlamentului. Cu alte cuvinte, omul acesta a condus și a reprezentat armata turcă ani de zile. Azi, din funcția pe care o deține în Parlamentul turc, poate influența deciziile cu privire la strategia armatei turce. De ce s-a trezit dintr-o dată să vorbească despre Educație? Și în ce scop? Are el, militar, suficientă experiență încât să emită puncte de vedere despre educație? Ce așteptări putem avea de la un asemenea lider când el consideră că scopul educației nu este cunoașterea? Din ce fel de lideri este compusă armata turcă? Se mai menține armata turcă pe linia stabilită de întemeietorul Republicii? Ca ofițer nu zice nimic despre faptul că în Turcia se găsesc peste 4 300 de școli teologice? Poate are frica de Dumnezeu și rușinea altora!

La câteva ore de la această tâmpă declarație, Özgür Özel, președintele partidului CHP, a declarat cu privire la Hulusi Akar: ”dacă 15 iulie ar fi avut succes, el ar fi fost persoana care ar fi preluat puterea”. Această declarație este una importantă în ceea ce privește ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 15 iulie 2016. Ce ne spune președintele CHP, principalul partid din Turcia? Că Hulusi Akar a fost parte din complot? Că a negociat cu Erdoğan și a primit postul de ministru al apărării? Sau este doar o declarație politică fără acoperire?

Până să ne dumirim cu aceste aspecte interne, președintele turc a venit cu aceeași declarație pe care o susține din 2014:

„Sprijinul nostru pentru integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Ucrainei este de neclintit. Returnarea Crimeii Ucrainei este o obligaţie în temeiul dreptului internaţional”.

Știind că se apropie data întâlnirii din Rusia unde se va discuta despre accederea Turciei în BRICS, președintele turc reiterează ceea ce vor să audă occidentalii. Evident, președintele turc este sensibil la tot ce ține de Crimeea deoarece o consideră spațiu al Imperiului Otoman. Și-ar dori ca peninsula să revină la Crimeea dar nu cu orice preț. A da această declarație înainte de vizita în Rusia nu ține de un anumit plan ci doar de a muta atenția spre alte teme.

Tot aseară a venit și o știre pe care nu cred că o anticipa cineva. Turcia își completează alfabetul cu 5 litere conform știrilor din presa națională: Ä, Ň, Ŭ, Q și X într-o argumentare ce ține de unitatea lumii turcice. Istoric, după ce Atatürk a schimbat alfabetul, Erdoğan îl completează. Nu ne mai gândim și la cum vor fi integrate aceste litere și costurile schimbării alfabetului.

Tot în această perioadă, președintele Iranului a efectuat o vizită la Bagdad. Din zona kurdă acesta a atransmis un mesaj în limba kurdă pentru kurzii din kurdistanul irakian. Mesud Pezeșkiyan a declarat:

”Relațiile noastre cu Kurdistanul sunt bune și le vom dezvolta în continuare”

Cu câteva zile înainte, Ibrahim Azizi, preșdintele Comisiei Naționale de Securitate și Politică Externă a  Iranului a declarat că este împotriva coridorului Zengezur care este planificat a lega exclava Nahcivan de restul Azerbaidjanului:

Coridorul Zengezur este un proiect fals cu alte mâini implicate, menit să reducă puterea militară și politică a Iranului în regiune. Îi avertizăm pe cei care urmăresc un astfel de vis că deciziile pe care le vor lua vor avea consecințe grele și costisitoare”.

Dincolo de declarații, diplomația de la Ankara are o altă agendă. Și având în vedere rolul geostrategic pe care-l are Turcia este normal să caute să se mențină în afara conflictelor care o înconjoară. Săptămâna trecută subliniam importanta reluării relațiilor cu Egiptul pentru Turcia. Pe lângă alianțele din care face parte, Turcia este atentă la ceea ce se întâmplă cu Siria, Rusia și evident, Iran. Câteva idei despre Iran:

Un stat musulman ca Iranul de ce nu are aliați în lumea islamică?

Parcă la concurență cu  atenția primită de Orientul Mijlociu, Ucraina a demarat o incursiune spre Kursk  de unde speră să-și consolideze pozițiile și să înainteze. Având în vedere că marea majorității a lumii se așteaptă ca Iranul să atace Israelul, nuanța nu mai este aceea de îndreptățire. Este sau nu este îndreptățit Iranul să atace? Găsim strategii și de aplanare a acestor conflicte?

Din octombrie, anul trecut, Fâșia Gaza a fost un subiect analizat aproape zilnic. De când Hamas a organizat o incursiune în teritoriul Israelului care a produs cele mai multe victime din al doilea război mondial și până azi, surprinzător ne-am întrebat cum va reacționa Iranul. Față de celelalte state arabe sau musulmane care susțin declarativ crearea unui stat palestinian, perșii și-au consolidat o legătură cu Hamas și Hezbollah în Liban. Pentru mulți, Iranul este un stat încăpățânat, radical, conservator islamic. De ce nu se aliniază și ei ca și celelalte state arabe? De ce sunt ei diferiți și preferă să-și asume sancțiuni decât să dezvolte relații cu SUA sau alte state democratice?

Spre deosebire de celelalte state islamice care au fost create artificial în secolul XX, Iranul este o entitate păstrată în timp. Iranul este moștenitorul unei civilizații cât și a unei limbi aparte. Un alt aspect interesant este că iranienii sunt înconjurați de popoare nepersane. Istoric, acesta ne aduce aminte de rivalitatea cu orașele grecești, cu Alexandru cel Mare iar azi este rivalul occidentului cât și al statelor arabe din Golf și evident, al Israelului. Această civilizație a fost cunoscută ca centru al unor Imperii precum ahemenid, sasanid sau safavid. Ca întindere era de la Marea Mediterană până la granița cu India și China. Dacă ne raportăm la Imperiul lui Cyrus și Darius putem constata că acest Imperiu poate fi considerat primul organizat cu prima guvernare autentică din istorie. Ca o moștenire culturală care domină pe alocuri și Turcia, acesta în secolul XX a considerat și consideră și azi că are autoritatea istorică și nu numai de a configura zona Orientului Mijlociu cu precădere în zonele aflate în trecut sub influența sa.

Constituit ca un Imperiu, șiismul a fost introdus mult mai târziu, la începutul secolului XVI-lea. Acestă identitate politică a fost adoptată înaintea apariției mișcărilor statelor naționale. Tot ei au renunțat la estul Anatoliei, sudul Mesopotamiei și zone din Asia Centrală cu intenția de a crea pentru Iran granițe sustenabile. Unul dintre criterii a fost diviziunea dintre sunnism și șiism. Așa a ajuns șiismul să definească națiunea iraniană. Spre deosebire de vecinul său, Turcia a trebuit să treacă printr-un proces dificil pentru a se regăsi într-un final într-un stat turc cu granițe sustenabile. De exemplu, Revoluția Iraniană din 1978 – 1979 nu a fost doar o schimbare de regim ci a dus la înlocuirea unei structuri cu o alta. Schimbarea șahului cu un ayatollah. Reza Pahlavi a fost adeptul unui stat apropiat de occident în timp ce Khomeini s-a bazat pe un stat șiit cu rădăcini safavide.

Iran, Turcia și Egipt sunt statele cele mai populate din Orientul Mijlociu. Față de ele în principal, Iranul și-a diminuat sporul demografic până la 1,3% în 2020 ceea ce a dus la faptul că doar 10% din populație are mai puțin de 15 ani. Spre deosebire, Arabia Saudită are un sfert de locuitori sub 15 ani.[1] Dincolo de demografie și poziție geografică, Iranul este producător mondial de petrol și gaz. Deține două zone bogate în hidrocarburi: Golful Persic și Marea Caspică.

Cu un regim sumbru, radical, care a dus la lipsa aproape în totalitate a unei clase de mijloc acesta este un actor incomod care poate duce la schimbări profunde din punct de vedere geopolitic în Orientul Mijlociu cu reverberații în întreaga lume. Un punct nevralgic îl reprezintă faptul că aproximativ 40% din populația sa este turco-azeră, turkmenă, kurdă, arabă sau alte etnii non persane. Geografic acestea sunt distribuite pe suprafața întregului stat ceea ce poate reprezenta o problemă la schimbări politice bruște. Șiiții, majoritari în Iran, își au originea în Ali ibn Abi Talib, rudă și ginerele profetului Mahomed. Aceștia au considerat că Ali trebuie să fie succesorul profetului. Între 656 a devenit Calif și a condus comunitatea islamică până în 661 când a fost ucis. Iranienii cred într-o linie tradițională de succesiune a 12 imami care-i urmează profetului Mahomed, dintre care ultimul, Mehdi este ascuns și va ieși la sfârșitul timpului. Iranienii sunt mult mai atenți față de putere decât comunitatea sunnită. Khomeini și-a condus isnașariștii către exercitarea completă a controlului statului. Acesta a declarat că islamul este politic sau nu este nimic. Acestă idee, chiar dacă nu este declarată se observă și la sunniți care s-au folosit de religie pe care au transformat-o într-o ideologie prin care să controleze statele. Dincolo de mentalitatea totalitară care se menține în Iran, acesta a reușit să se afirme și ca o putere militară regională care poate să-și joace propriul scenariu. Considerăm că Iranul nu va ataca Israelul doar pentru incidentul produs cu Haniyeh, dar cu siguranță acesta și-a propus să-și consolideze influența în regiune.

Un aspect important cu privire la relațiile Turciei cu Iranul este al intensificării vizitelor și discuțiilor cu privire la o colaborare mai apropiată. Iranul are relații bune cu Bashar al-Assad, iar Turcia nu. Încercările președintelui turc de a reluat discuțiile cu omologul său iranian nu au cunoscut încă un progres. Posibil că Teheranul și Cairo își doresc ca Ankara să-i urmeze în BRICS. Nu este președintele turc cel care susține la fel ca și mentorul său Erbakan că Turcia aparține civilizației islamice și în acel spațiu îi este locul?

Momentan, președintele turc cere măsuri ferme împotriva Israelului, nu renunță la statutul de candidat U.E., este membru NATO dar vrea și în BRICS. În contextul în care are câteva focare la graniță și o problemă serioasă în ceea ce privește migrația. Întrebarea care se pune este cât va putea juca Erdoğan toate aceste roluri și dacă va încurca scenariile?

[1] Robert D. Kaplan, Urzeala Timpului între Imperiu și Anarhie, de la Mediterana la China, București, Editura Humanitas, 2024, p.323