Ce este euroegocentrismul european

Continui vizionarea de la Miezul nopții a serialului Yunus Emre, ales după Ertugrul, pentru a mă putea adînci în tradițiile islamice. Acțiunea se petrece în paralel cu cea din Ertugrul, în plină vasalitate a Sultanatului de Rum față de mongoli. Wikipedia nu se pronunță în românește despre personajul real care a fost Yunus Emre. Sînt date doar despre institutul turcesc Yunus Emre, înființat la noi de Erdogan, în 2007. În absența variantei românești a textului, am tradus rîndurile despre personaj din varianta în franceză, mai scurtă decît cea engleză, dar axată pe viața lui Yunus:

„Yunus Emre (1240? – 1321?) Este un poet turc care a trăit în perioada Selgiucidă și Otomană. Întîlnirea cu Haci Bektas Veli marchează începutul ascensiunii sale spirituale. Acesta din urmă l-a trimis la Dergah Taptuk Emre, unde Yunus Emre a intrat în slujba ordinului Bektachi.

Este considerat un intelectual important, care a îmbogățit cultura turcă prin gîndurile și modul său de a trăi.
Poeziile sale arată o mare dragoste pentru Allah , Muhammad și succesorul său Ali. Scrierile sale dau un sens mai intim între Creator și Creati, spune vahdet-i-vücut. De asemenea, este reprezentativ pentru un curent spiritual.”

Întins pe două sezoane, serialul e infinit mai prost decît Ertugrul. Lasă impresia unei corcituri între o telenovelă turcească și un documentar erdoganist despre măreția trecutului turcesc.
Ca și în telenovela turcească multe personaje au rolul de decor laudativ al personajelor principale. Femeile din serial, legate de ordinul Bektachi, sînt surprinse cu gura căscată la auzul zicerilor lui Taptuk Emre, șeicul care-și asumă misiunea de a face din cadiul Yunus un derviș desăvîrșit.
Dialogurile dintre fata și nevasta Șeicului, dintre cele două și Kira, sînt de o stupizenie veselă. Spre deosebire de Ertugrul decorul e sărac, micșorat pe cît de mult posibil.

De decor par și membrii breslelor din Nallihan.
Cu toate acestea, urmăresc serialul cu sîrguință.
Pentru că:

1. Îmi oferă date și amănunte despre civilizația urbană la care ajunsese Imperiul sellgiucic. Ertugrul e o lecție despre viața din triburile turcice dinainte de Osman. Yunus Emre poate fi văzut și ca un documentar despre viața urbană de la vremea respectivă. Yunus învață la o medresă strălucită din Karatay, din provincia Konya. Serialul debutează cu examenul de absolvire și ceremonia trimiterii noilor cadii în diferite orașe din Sultanat. Yunus, un student strălucit, e repartizat la Nallihan. Viața în oraș e surprinzător de modernă. Pe străzile orașului trece zilnic un crainic al evenimentelor interne și internaționale, prefațîndu-și breakingnewsurile cu bătăi în tobă. De o parte și de alta a străzilor sînt prăvălii și ateliere.
2. Ca și Ertugrul, unde apar dervișii lui Ibn Sina, Yunus e o succesiune de istorisiri spuse de Taptuk Emre despre Islam. Aici în Yunus locul lui Ibn Sina e luat de șeicul ordinului Bektachi. Ca și sfătuitorul lui Ertugrul, Taptuk Emre se ține de parabole și are puteri magice, născute dintr-o ascuțime a minții. Acum, cînd văd Yunus nu mai sar peste momentele cu parabole: ele îmi confirmă sau completează cele citite despre Islam. E mai mult decît interesant felul în care Taptuk Emre îl formează ca derviș pe Yunus. Un proces dificil rămîne înfrîngerea orgoliului de om cult și de om superior în stat al lui Yunus. Pentru asta, șeicul îl obligă pe fostul cadiu la ipostaza de umilință în public. Îl obișnuiește astfel cu disoluția personalității cerute de orice religie fanilor săi.
3. Nu pot decît fi surprins de superioritatea civilizației selciugice asupra civilizației europene de la vremea respectivă. Cadiul e și șeful Poliției. Polițiștii îl însoțesc pe Cadiu în patrulările prin oraș. Polițiștii poartă pe umăr un soi de băț lung de vreo doi metri, așa cum trupele antitero pot fi văzute în capitalele occidentale de azi cu degetul pe trăgaciul puștii mitraliere. În Nallihanul din anii secolului al XIII-lea, loc pe care noi, europenii euroegocentriști l-am disprețui, bățul polițistului are mai multă autoritate decît pușca mitralieră sau bulanul milițianului de azi.