Ce blestem o fi pe acest popor de a ajuns să aleagă mereu între colaboratorii serviciilor secrete?

Îmi amintesc iarna lui 2004, când mă aflam în Piața Constituției, alături de o prietenă, pentru a sărbători victoria lui Traian Băsescu. Aveam 20 de ani și eram plin de entuziasm, aveam speranța că lumea se schimbă sub ochii noștri. Era un moment de fericire nepervertită, un val de optimism care ne-a cuprins pe toți cei adunați acolo. Oameni străini unii de alții se îmbrățișau, iar eu și prietena mea ne ridicam pe gardurile care împrejmuiau piața, încercând să prindem un loc mai aproape de scena unde se afla Băsescu. Nu regret nici acum acel moment. A fost o clipă de bucurie pură, neumbrită de îndoieli sau cinism.

Contrastul cu ce am trăit recent la congresul PSD din 2024 nu putea fi mai puternic. În locul entuziasmului sincer din 2004, am văzut o sumă de gesturi mecanice, aplauze forțate și zâmbete lipsite de viață. Marți dimineață, după congres, am primit un telefon. Cineva m-a întrebat direct: „Îți mai este greață?”. Întrebarea m-a făcut să zâmbesc pentru o clipă și să mă gândesc la ce am văzut acolo. Imaginea care mi-a rămas pe retină este cea a unei doamne care aplauda într-un stil nord-coreean, cu palmele apropiate și rapide, ca și cum aplauzele ar fi fost o reacție reflexă, nu una autentică. Acea scenă, pentru mine, simboliza perfect atmosfera orgasmică de la congres – o sumedenie de gesturi mecanice și zâmbete forțate într-o mare de laude care nu mai aveau nicio legătură cu realitatea.

Dar, cu trecerea timpului, am învățat că politica nu se schimbă la fel de ușor ca entuziasmul unei generații. Am realizat că liderii care apar pe scena publică nu sunt întotdeauna cei care ne vor duce în „lumea nouă” democratică și capitalistă pe care ne-o imaginam. Acum, după aproape două decenii, privim lucrurile cu alți ochi. Știm că toți candidații sunt, într-un fel sau altul, oamenii sistemului. Nu mai avem nevoie de dovezi sau de discuții contradictorii despre cine este sau cine nu este parte din acest sistem. E o dovadă de maturitate să înțelegem de unde plecăm, să ne ajustăm așteptările și să nu mai fim dezamăgiți.

Acum simt că avem posibilitatea de a retrăi acel moment de speranță, dar de data aceasta, cu conștiență și realism. Știm ce ne așteaptă și înțelegem jocurile din spatele cortinei. Tocmai această conștientizare, acest realism matur, ne dă forța să facem alegeri mai bine informate, fără iluzii inutile.

Zic să îi privim acum pe cei patru candidați principali, fără încrâncenare politicianistă și prejudecăți. Ei sunt cei care au ieșit în față și ne-au promis că vor conduce această țară spre mai bine.

1. Marcel Ciolacu: Liderul stabilității – sau al haosului birocratic?

Marcel Ciolacu a reușit să aducă stabilitate într-un PSD care, după epoca Dragnea, părea să se îndrepte spre un colaps inevitabil. Sub conducerea sa, partidul a reușit să evite conflictele majore și să rămână un jucător periculos pe scena politică. Președintele PSD este adesea descris ca un lider cu o abordare calmă, cunoscut pentru capacitatea sa de a aduce la masa negocierilor oameni cu viziuni diferite. Într-o perioadă de instabilitate, el a fost perceput ca fiind cel care a ținut frâiele partidului.

Dar… Faptele vorbesc altfel. Reforma pensiilor, lansată cu mult curaj (sau poate inconștiență), un proiect pe care l-a promovat cu insistență, s-a dovedit a fi un dezastru administrativ. Haosul recalculării pensiilor a adus nemulțumiri apocaliptice într-un electorat care aștepta stabilitate, nu confuzie. În loc să fie o dovadă de leadership, această reformă a expus incapacitatea lui Ciolacu de a gestiona problemele complexe ale țării. Deși, la Congres, a fost din nou lăudat de un lider sindical care spunea că trebuie „să-l acceptăm cu bâlbâielile sale”, realitatea este că aceste bâlbâieli nu sunt doar verbale. Ele se reflectă în administrația sa, unde fiecare pas greșit amplifică criza în loc să o rezolve. Ciolacu aduce în lumea reală exact această confuzie, transformând-o într-un haos palpabil, vizibil în criza pensiilor și în incapacitatea sa de a oferi soluții concrete. În final, stabilitatea pe care a promis-o s-a transformat într-un haos birocratic, iar liderul calm și rațional s-a dovedit a fi un om care nu poate ține pasul cu realitatea.

2. Mircea Geoană: Diplomatul experimentat – sau politicianul fără job?

Mircea Geoană se întoarce pe scena politică românească după un mandat de succes la NATO. A fost omul care a reprezentat România în cele mai importante foruri internaționale și care promite acum să aducă o perspectivă globală în politica internă. Cu o carieră diplomatică solidă, Geoană pare să aibă toate atuurile pentru a deveni un lider respectat pe plan internațional.

Dar… Realitatea din spatele scenei politice ne arată un alt tablou. După ce Klaus Iohannis și Viorica Dăncilă l-au trimis la NATO, unde a avut privilegiul unor avioane private și al unui salariu generos, Geoană s-a întors acasă cu speranța de a-și găsi un nou loc de muncă în politică. Mișcarea „România Renaște” pare mai degrabă o platformă de autopromovare decât un proiect serios de reformă națională. Deși vorbește despre o Românie puternică, în realitate, Geoană încearcă să-și găsească locul într-un sistem care l-a lăsat în urmă. Geoană caută un loc de muncă, nu o revoluție. Este el cu adevărat renăscut sau doar un politician gălăgios, căutând să prindă din nou un loc la masa puterii?

3. Nicolae Ciucă: Generalul ferm – sau omul fără idei?

Nicolae Ciucă, generalul de armată devenit politician, este promovat de PNL ca un lider ferm, capabil să apere România într-o lume tot mai instabilă. Experiența sa militară este pusă în prim-plan, iar Ciucă este prezentat ca o figură de autoritate, un lider care va aduce disciplina și rigoarea în politica românească.

Dar… În spatele imaginii de general se ascunde o realitate mai puțin impunătoare. Ciucă pare mai degrabă un copil mare, aruncat într-un joc politic pe care nu-l înțelege deloc. În loc de fermitate și viziune, Ciucă oferă doar tăcere și răspunsuri standardizate, de parcă ar citi replici dintr-un scenariu scris de Klaus Iohannis. Îmi amintește de filmul Marele blond cu un pantof negru, unde personajul principal, deși pare impunător și important, este de fapt pierdut și lipsit de substanță. Ciucă este marele blond al politicii românești – un ostaș în slujba unui singur om, care îi scrie replicile, dar care nu are niciun mesaj propriu.

Ciucă răspunde automat, mereu cu fraze de genul „România este o țară suverană”, „Avem război la graniță” și „Trebuie să asigurăm stabilitatea”. Ciucă, asemenea marelui blond din film, este un personaj cu o imagine impunătoare, dar fără conținut propriu, un executant obedient într-un sistem care îi dictează replicile, dar care nu-l poate transforma într-un lider autentic.

4. Elena Lasconi: Vocea nouă – sau promisiuni naive?

Elena Lasconi, fostă jurnalistă și actuală primar de succes, a intrat în cursa prezidențială ca o surpriză pentru mulți. Cu un stil direct și plin de energie, Lasconi reprezintă o nouă generație de politicieni care promit schimbarea. Ea este văzută de susținătorii săi ca o figură curajoasă, care a avut îndrăzneala să se angajeze într-o luptă dificilă pentru președinție, fără să facă parte din vechea gardă a politicii românești.

Dar… Deși discursurile sale sunt energice și inspiră un anumit entuziasm, lipsa de experiență și superficialitatea multor promisiuni pe care le face sunt evidente. Lasconi aduce un suflu nou, dar acest suflu pare mai degrabă o briză trecătoare decât o schimbare de fond. În multe dintre intervențiile sale, se simte o naivitate care o face vulnerabilă în fața provocărilor complexe ale funcției prezidențiale. În loc să fie o voce puternică și clară a unei schimbări fundamentale, Lasconi riscă să fie percepută ca un candidat care promite mult, dar care nu este încă pregătit să facă față realităților dure ale politicii la cel mai înalt nivel.

Ce blestem o fi pe acest popor?

Și astfel, ne întoarcem la întrebarea care ne-a urmărit de-a lungul întregului parcurs: Ce blestem o fi pe acest popor de a ajuns să aleagă mereu între colaboratorii serviciilor secrete? Acum aproape 20 de ani, în Piața Constituției, speram că am ales un drum nou, că vom lăsa în urmă trecutul tenebros. Dar, cum se pare, istoria are un mod ironic de a se repeta. Fiecare dintre acești candidați ne oferă promisiuni, dar și semne clare că jocul politic rămâne același, indiferent cine îl joacă.

Poate că nicio lebădă neagră nu va schimba campania, dar greșelile acestor candidați ne lasă impresia că nu există nimic care să ne uimească. În lipsa unei viziuni puternice, rămânem doar cu aplauzele seci și promisiunile goale.

EU CU CINE VOTEZ?

Și totuși, în ciuda tuturor slăbiciunilor și promisiunilor naive, eu aleg să o votez pe Elena Lasconi. De ce? Pentru că, în această mare de candidați care nu mă inspiră deloc, ea este singura care îmi oferă măcar iluzia unei schimbări.

Nu am pretenția să influențez pe nimeni prin această alegere. Sunt conștient că nu mă cunosc nici măcar vecinii din blocul în care locuiesc, dar simt că este corect să-mi asum această decizie, așa cum fiecare dintre noi ar trebui să facă.

Și unul dintre lucrurile care m-au convins să o susțin este mesajul simplu și direct al Elenei: „Noi nu avem un stat pentru popor, ci un popor pentru stat.” În aceste cuvinte am regăsit o reflecție amară a realității pe care o trăim cu toții, și tocmai această sinceritate, chiar dacă vine cu naivitatea și lipsurile ei, m-a făcut să cred că poate fi vocea unei schimbări de care avem nevoie. Nu spun că e cea mai bună alegere, dar e alegerea mea, și mi-o asum.

Iar poate că, la fel ca în 2004, vom privi înapoi și vom regreta, dar măcar de data aceasta vom fi ales cu ochii deschiși, conștienți de limitele și capcanele fiecărui candidat. Până atunci, rămâne doar să sperăm că, într-o zi, vom putea privi înapoi cu aceeași speranță pe care o aveam în 2004, dar cu o maturitate care să ne ferească de dezamăgiri.