În noaptea de 10 noiembrie 1940 la ora 3:39 în România a avut loc un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7,4 grade pe scara Richter. Numărul victimelor a fost aproximat la 1000 de moți și 4000 de răniți. Zonele cele mai afectate au fost cele situate în centru și sudul Moldovei, precum și în Muntenia. În București printre clădirile avariate sau distruse complet s-au numărat blocul Carlton (distrus complet), Ateneul Român, Teatrul Național, Biserica Popa Tatu, Palatul Poștei, Închisoarea Doftana (s-au prăbușit zidurile)ș.a. În urma cutremurului orașul Panciu a fost ras de pe fața pământului (95% din case s-au prăbușit). Dintre toate marile ziare interbelice Universul s-a remarcat prin capacitatea de acoperire a întregii țări. Reproducem mai jos pagini din edițiile consacrate de ziar cutremurului din 10 noiembrie 1940. Fotografiile au fost făcute după colecțiile de la BAR. Pagina întâi este așa de zdrențuită deoarece a fost citită de-a lungul timpului de numeroși curioși.

Citiți tot articolul →

Abdicarea Regelui Carol al II-lea e anunțată de Universul prin mai multe ediții speciale datate 6 septembrie 1940. Cea de a treia rămîne în Istoria presei românești prin caracteru-i neobișnuit: Practic întreaga pagină întîi e dedicată pamfletului A abdicat semnat de Stelian Popescu, directorul Universului, trust hăituit pe vremea Dictaturii regale. Textul e antologic prin valoarea sa literară. Iată-l: „A ABDICAT! A abdicat acela care a fost Carol II. Acela de care generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfârşit azi, 6 Sept. 1940, o parte din calvarul pe care de zece ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi cu bărbăţie demnă de o cauză mai bună, în speranţa că măcar o cât de mică licărire de cuminţenie se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul patriei graţie naivităţii acelora pentru care guvernarea ţării era o glumă şi înţelepciunea trasă din faptele şi antecedentele lui Carol Caraiman – o copilărie.

Citiți tot articolul →

De cînd stau la Biblioteca Academiei mai mult decît pe-acasă am avut multe întîmplări ieșite din comun, toate  izvorîte din credința unor cititorii de ai mei că apariția la televizor e dovada certă a unei puteri uriașe în România din care au dispărut primii secretari ai județenelor de partid, cei care îți rezolvau toate problemele, dacă reușeai să intri în audiență, de la cea locativă pînă la cea sexuală. N-o să uit, în acest sens,  uluirea unui cetățean întîlnit pe sălile tribunalului unde aveam unul din multele mele procese la răspunsul meu că sînt pe aici, pentru că am un proces. Distinsul mă abordase în speranța că-i voi rezolva eu problema unei sentințe considerate de el – firește – nedreaptă, rod și al complicității avocatului său cu partea adversă. Cum și dvs aveți procese? a răspuns el. Sînt sigur că în acel moment am scăzut în ochii lui mai rău decît a scăzut în ochii baronilor locali și centrali PSD-iști Liviu Dragnea după ce a fost condamnat. Sub semnul iluziei deșarte că e ceva de capul meu în Republică sînt căutat la BAR de fel de fel de cetățeni cu treburi. Cu unii mă trezesc la masa din fundul sălii, unde lucrez de patruzeci de ani. De obicei vorbesc tare. Ca să evit gălăgia, mă întrerup din lucru și ies în hol. Alții mă caută la telefon. La mobil, cînd fac greșeala enormă să nu-l închid. De ceva vreme mă ia prin surprindere un tip care-și spune Țăranul sărac din Vrancea. Doar atît. Refuză să-și dea numele adevărat. Cică vrea să scrie un roman (vrea, nu l-a scris, și să-l ajut eu să-l scrie!). Sînt căutat și prin centrala BAR, de regulă la Garderobă. Mai nou cineva din țară mă bate la cap să-i trimit ultimele două cărți cu autograf. Că le vrea pe gratis, nu e nici o problemă. Problema e că vrea să i le pun eu la Poștă.

Citiți tot articolul →

Citiți tot articolul →

Pe 22 august 1944, România avea ca dușmană de moarte URSS și ca prietenă Germania. Pe 24 august 1944, URSS devine Marea Prietenă a României, iar Germania, Fiara fascistă. În decembrie 1947, așa cum arată prima pagină a Scînteii, Iosif Broz Tito descinde la București în ipostaza de conducător iubit al Iugoslaviei. În iulie 1948, peste nici șase luni, Tito de deja dușmanul României, iar în noiembrie 1949 e Iuda Tito. Peste patru ani, e deja un bun vecin, iar peste cinci ani, prieten. Citiți tot articolul →

1946. România e în plină campanie electorală pentru alegerile parlamentare după nouă ani de dictaturi succesive. Nu sunt alegeri obișnuite. De rezultatul lor depinde orientarea României către Est sau către Vest. În acest context, orice gest în favoarea comuniștilor are importanță. Cum a fost, de exemplu, gestul Patriarhului Nicodim de a face o vizită în URSS între 23 octombrie – 7 noiembrie 1946 în fruntea unei Delegații a BOR. Citiți tot articolul →

Călăuză bibliotecarului e o revistă care, așa cum îi spune numele, are menirea de a îndruma pe bibliotecar în activitatea de orientare a cititorilor. În 1948, dacă ar fi să credem grupajului din fotografie, Călăuza bibliotecarului îi călăuzea pe bibliotecari să-i orienteze pe cititori spre orice altceva decît marile cărți ale literaturii și filosofiei. Citiți tot articolul →

„Punctul culminant al literaturii despre continua ascuţire a luptei de clasă rămîne însă poemul Lazăr de la Rusca, de Dan Deşliu, publicat în Scînteia din 6 august 1949 cu următorul motto: „În memoria lui Lazăr Cernescu, ţăran sărac, şi a tovarăşilor săi căzuţi în lupta împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare, în lupta pentru socialism, pentru înflorirea patriei“. Cum îi stă bine unei capodopere a momentului, poemul ia calea tipăririi în ediţii succesive. Lazăr de la Rusca e transcrierea literară a unui caz real, pentru care s-au documentat, în vederea unor texte tipărite ulterior, doi scriitori fruntaşi: Dan Deşliu şi Petru Dumitriu (autorul reportajului Lazăr Cernescu – ţăran sărac, Scînteia, 25 iunie 1949 şi al povestirii Vînătoare de lupi): Asasinarea țăranului Lazăr Cernescu de către cei din Munți. Prinși, responsabilii vor fi condamnați la moarte prin sentința din 25 iunie 1949 de către Tribunalul Timișoara. Citiți tot articolul →

Apărută la 1 februarie 1949, revista Urzica se vrea de satiră și umor. Că umorul și satira stau sub semnul luptei de clasă mai de înțeles. Multe dintre caricaturi, deși tendențioase din punct de vedere politic, mărturisesc mînă de profesionist, formată la fostele reviste comerciale. În mai 1949 se deschide Șantierul Canalul Dunăre - Marea Neagră. Revista de satiră și umor Urzica dedică Șantierului unui supliment. E unul Șantierul cel mai cultivat de publicistica și proza bombastică e vremii. Ce dracu au găsit pe un astfel de șantier în materie de umor redactorii revistei?! Citiți tot articolul →

Între 21 februarie – 23 februarie 1948 se desfășoară la Ateneul Român Congresul Partidului Muncitoresc Român, partid rezultat din unirea dintre PCR și PSD- aripa procumunistă. Potrivit unei tradiții pe cale de a se naște, Editura PMR scoate o carte dedicată Lucrărilor. Din paginile ei am spicuit portrete și secvențe de mult uitate. Citiți tot articolul →

Noaptea de 17 spre 18 iunie 1815, noaptea dinaintea Bătăliei de la Waterloo, a fost petrecută de Napoleon la ferma Caillou din Genappe. În prezent, aici, la adresa Chaussée de Bruxelles, 66, se află Muzeul Ultimul Cartier al lui Napoleon, renovat în întregime cu ocazia Bicentenarului din 2015, înzestrat cu aparatură multimedia de ultimă oră. Din întreg Complexul Waterloo e locul care m-a impresionat cel mai tare prin obiectele legate de Împărat, cum ar fi celebrul pat de campanie. Citiți tot articolul →

Construit între 1810 și 1814 de Napoleon pentru a se apăra de englezi, Fortul Napoleon de la Ostende ( Flandra), merită vizitat nu numai pentru restaurantul terasă recomandat de toate ghidurile. E o mărturie a măreției napoleoniene. Citiți tot articolul →

Rebeliunea legionară, afacere încâlcită din Istoria țării, prin care confruntarea dintre General și Legiune a fost tranșată în favoarea Generalului de Germania, sau mai precis prin trupele germane venite deja în România (ceea ce a înhămat România pentru trei ani la carul de Război al Germaniei) s-a încheiat joi, 23 ianuarie 1942. Primul număr al Sentinelei după înăbușirea Rebeliunii apare duminică, 26 ianuarie 1941. O publicație, mai ales dacă ea are caracter de revistă, apare pe piață cu o zi înaintea datei de apariție. Sentinela a fost pe piață, așadar, sâmbătă, 25 ianuarie 1942. Luând în calcul și tipărirea, materialul a fost dat la tipar pe 24 ianuarie, la o zi după Rebeliune. Noua Schimbare de Regim se regăsește cum era și de așteptat, în conținutul paginii întâi: Afișul reprezintă un Soldat Român, echipat de război, care ține în mână un muncitor (în stânga) și un țăran (în dreapta). Citiți tot articolul →

După Dezastrul de la Stalingrad, Regimul Mareșal Ion Antonescu se orientează spre recuperarea Transilvaniei, luate României prin Diktatul de la Viena. Una dintre componentele marii operațiuni viza și cunoașterea de către nemți a situației reale a Transilvaniei. În acest scop, sub conducerea lui C.C. Giurescu se editează de ministerul Propagandei, în două volume, una dintre capodoperele tipăriturilor românești: Lucrarea Siebenbürgen (Transilvania). Primul volum prezintă Transilvania în general. Al doilea ce-au făcut românii în Transilvania după Marea Unire. Citiți tot articolul →

Propaganda se străduiește printre altele să dea Poporului explicațiile tembele ale unor evenimente pe care, oricum, Poporul nu le prea pricepe. Ne o dovedește acest afiș nazist din 1942, care explică Alianța dintre Churchill și Stalin ca un Complot evreiesc împotriva Europei. Citiți tot articolul →

Se știe ce a însemnat Stalingradul pentru Armata Română: un dezastru, unul dintre cele mai mari din Istoria militară a Poporului nostru. Pe parcursul Războiului din Est apărea în țară și se difuza trupelor noastre de pe Front o publicație săptămînală, intitulată Sentinela. Am fost tare curios să văd ce spuneau coperțile acestei reviste în timpul Bătăliei de la Stalingrad, evident, pînă la momentul dezastrului. Reproduc aici ceea ce am găsit răsfoind revista. Citiți tot articolul →