Cât costă cartea

Acum câțiva ani, Petre Barbu, scriitor și jurnalist respectabil, compara prețul unei cărți cu cel al kilogramului de salam și trăgea concluzia că în România cărțile sunt cam scumpe. Astăzi prețul mediu de copertă pe piața din România e aproape dublu. Și totuși, relativ scăzut, ceea ce împiedică dezvoltarea unei edituri pe căi strict ortodoxe și, în consecință, o seamă de peisaje, de la cel educațional la cel larg cultural. În primul rând, statistica occidentală include industria cărții, pe bună dreptate, economic vorbind, la capitolul „Divertisment” (alături de muzică, jocuri și filme), unde era chiar pe locul întâi în urmă cu niște ani, înainte de marea bubuială a filmelor online din timpurile pandemice. (De notat că se luau în calcul doar vânzările pe suport, nu și veniturile din evenimente live, iar datele veneau doar din piețele nord-americane și vest-europene.) Prin urmare, putem spune că o carte e scumpă doar după ce o comparăm cu produse din aceeași categorie. O putem compara, ponderând calculele, chiar și cu prețul unui bilet la concert, dar nu e un demers foarte util pentru ținta noastră aici. În al doilea rând, chiar dacă vrem să o comparăm cu bunuri de altă natură, nu kilogramul de salam mi se pare cel mai potrivit, ci bunurile cu utilitate marginală care tinde spre zero. (Lucru valabil și la alimente în anumite cazuri, dar greu de evaluat, pentru că nu poți „judeca” iubitorii de grătare pantagruelice.) Atunci când consumul cu astfel de bunuri depășește de zeci de ori piața de carte (într-o țară ai cărei locuitori cumpără sub trei cărți de căciulă pe an), nu prea poți să mai spui că prețul cărții are un rol crucial în decizia de cumpărare.

În piețele civilizate, mecanismele de preț pentru carte sunt bine coordonate de pricepere și experiență. Bunăoară, în SUA edițiile broșate sunt considerate în unele cazuri „mărunțiș”, un ciubuc cu o contribuție modestă la marja brută a unui proiect. Indiferent dacă sunt cărți de specialitate sau adresate celui mai larg public posibil, prețul e întotdeauna cel corect și nu joacă niciodată un rol într-un eventual rateu. (Chixurile sunt relativ rare și se cam lasă cu sfârșit de carieră pentru editor – încă o dovadă că nu prețul a fost marea problemă.) Un editor din Germania mi se plângea în urmă cu niște ani că „tinerii nu prea au bani de cărți”. Au trecut niște ani și editura respectivă (care produce cărți exclusiv pentru copii și tineri) și-a dublat cifra de afaceri și a lansat încă două imprinturi. Prin urmare, s-au mai găsit ceva bani. E drept, era epoca în care doamna cancelar stătea pe un excedent bugetar nemaivăzut de multă vreme de nemți. Multe țări cu o piață de carte colosală (dat fiind numărul relativ mic de locuitori) au politici guvernamentale care sprijină producția, dar niciuna dintre aceste politici nu s-ar putea implementa la noi. De pildă, cu anumite excepții clar stipulate, tirajele norvegiene intră în librării de la numărul 1.001 încolo, după ce guvernul dotează bibliotecile cu primele 1.000 de exemplare din titlul respectiv. Cine-și imaginează că manevra asta ar funcționa la noi, să arunce o privire peste bugetele locale și naționale de subvenții și achiziții de cărți și reviste – altă vale a plângerii…

Când vine vorba de carte de specialitate, situația se schimbă radical. Nu avem editori cu capacități sau viziuni editoriale care să poată aduce în limba română măcar variantele mărunte ale atlaselor Putzger sau Diercke. La cărțile de specialități medicale e și mai greu, din mai multe motive, dar aici ne salvează iluzia că studenții la medicină sunt suficient de inteligenți încât să se descurce cu originalul (când nu le cer profesorii câte o sursă „specială”). Dar să zicem că astea n-ar fi lipsuri foarte grave. Hăul groazei se cască abia când ne uităm la cărțile de școală. Sunt înghesuite, prost îngrijite (chiar și în rarele cazuri în care au fost concepute acceptabil) și de regulă respingătoare. Singura lor calitate e aceea că respectă programa trasă la sorți în minister în anul „licitației”. Unii își imaginează că prețul fix (și relativ mic) ar fi o altă calitate, dar se înșală amarnic. Prețul nu e deloc cel afișat pe manual, așa cum află fiecare părinte după ce începe vârtejul „auxiliarelor”. Dacă adăugăm la asta și părerea unor politicieni analfabeți funcțional potrivit căreia ar trebui să digitalizăm tot (iar pentru asta e suficient să punem cărțile pe un stick, ca și cum conținutul ar fi produs de Macarie și Azarie!), avem rețeta ideală a dezastrului: zero grijă pentru conținut și libertate de mișcare economică totală pentru cine trebuie.

În fine, lista de exemple și comentarii e foarte lungă, dar putem să revenim la problema prețului. E exagerat? Nu, cel puțin în teorie. E rezonabil? Absolut deloc. În buna tradiție mioritică, ne facem că plătim pe cineva care se face că muncește pentru obiecte pe care unii se fac că le citesc. Aproape invariabil scuza este „asta-i piața!”, deși piața spune altceva: ne furăm căciula cam la fiecare pas dintr-un proces editorial. Editorul își freacă palmele când dă de conținut ieftin și în cele mai multe cazuri nu are nici calificarea, nici capacitatea de a asigura o îngrijire decentă. E drept, nici cărțile de la Gallimard (cu un record pentru prima greșeală de ortografie – pagina 2!) sau Suhrkamp nu mai beneficiază de îngrijirea de altădată, iar case cu tradiție impecabilă (cum ar fi Cornelsen) mai scapă printre taste câte-o inepție aritmetică de mai mare stupoarea. E scuzabil, în epoca vitezei, mai ales dacă se ocupă cineva de repararea edițiilor următoare. Însă nu e deloc scuzabil să scoți cărți la prețuri teoretic decente cu un conținut care trece destul de rar limita acceptabilului. Avem o sumedenie de cărți de popularizare a științei în care X devine -X după două pagini și predicatul e facultativ în explicații, romane care mustesc de fraze baroce, cu o duzină de cuvinte în plus în fiecare paragraf și în care personajele se exprimă comic de nenatural – în general cărți în care limba română e destul de accidentată, uneori atât de grav încât sensurile se despică ori se îngroapă. Majoritatea lor alungă potențiali cititori, blochează accesul la conținut (când citești un Goncearov, de pildă, tradus „franțuzește”, adică într-o formă care redă mai degrabă ideile decât cuvintele autorului, nu prea ai idee ce-a scris omul, ori, în cel mai fericit caz, ai o idee vagă) și, mai presus de toate, propagă o limbă strâmbă și o logică precară. Oricât de redusă ar fi piața cărții din România (cam de 90-100 de ori sub cea a Germaniei, de pildă), valoarea reală este mult mai redusă dacă o măsurăm după efectele în planurile culturii și educației. Așadar… Cât costă cartea? Enorm! Și asta se vede în fiecare zi, dacă deschidem puțin ochii.