Călător prin Egina (I)

Cântă cocoșii undeva, aproape… Un câine latră în depărtare… „S-a luminat de ziuă”,  cum zicea ma’-marea. Oi fi la Islaz? mă întreb  confuz, mângâiat de zorii rozalii. Nu, sunt la Agia Marina, în Egina, un sat de pescari ce se încăpățânează să nu se lepede de rânduielile ancestrale. O Grecie tradițională aici, ca și în întreaga  insuliță de lângă Atena. Totul e  rustic, nimic nu-ți agresează văzul ori auzul, o armonie domoală în stare să te vindece de  bolile lumii dezlănțuite. În zare, capela albastră a  maiestuoasei biserici își saltă smerit  privirea și ne cheamă la  reflecții,  la reculegeri.  Prin fereastra deschisă deslușesc, parcă, vocea inconfundabilă a năvalnicului Vladimir Vîsoțki:

„Deasupra râpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stârnesc… și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vânt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sunt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cântecul să-l termin nu am timp…

Am dat caii la apă,
Am dat cântecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Praful o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii, în zori, o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Mai încet, trăpașii mei!
Mai domol… caii mei!
Mai lungiți și voi drumul
Pân’la ultimul adăpost.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sunt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cântecul să-l termin nu am timp.

Am dat caii la apă
Am dat cântecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Am ajuns la timp, nimeni nu-ntârzie în vizită la Dumnezeu…
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?!
A ruginit clopotul cumva de atâta oftat?
Sau sunt eu ăla de strigă la cai să nu mai mâie așa iute?” [1]

Oricum, de-aș ajunge la Înalta Poartă a Raiului, i-aș citi Stăpânului Suprem dialogul spumos din Alexis Zorba: „- Şi cu toate astea, dacă există un Dumnezeu, n-am teamă nici atâtica  să mă înfățişez înaintea lui, în ziua sorocită. Nu ştiu cum să-ți explic ca să pricepi. Toate astea, după mine, n-au nicio importanță. Catadicseşte bunul Dumnezeu să-şi bată capul cu nişte râme şi să le țină socoteală ? Şi să se supere, să tune şi să fulgere, să-şi facă inimă rea că ai făcut un pas greşit şi ai nimerit peste muierea viermelui de-alături? Sau că ai mâncat o bucată de carne în Vinerea Mare? Puah! Fugiți  de-acolo, popi umflaţi de ciorbă !

– Bine, Zorba, am zis eu, ca să-l scot din sărite, bine,  Dumnezeu nu te întreabă ce-ai mâncat, dar ce-ai făcut?

– Ei bine, află de la mine că nici asta nu întreabă. Şi de  unde ştii tu una ca asta, mă Zorba, cizmă neinstruită ce  eşti? o să mă întrebi. Uite că ştiu, sunt sigur de asta, pentru că  eu, dacă aş fi avut doi feciori, unul cuminte, la locul lui,  econom, cucernic, şi altul puşlama, mâncău, curvar, tâlhar,  i-aş fi primit pe amândoi la masa mea, poți să fii sigur, dar  nu ştiu de ce, mai la inimă mi-ar fi stat cel de-al doilea.  Poate fiindcă-mi seamănă ? Dar cine îți  spune că eu nu semăn mai mult cu bunul Dumnezeu decât popa Ştefan,  care-şi petrece zilele şi nopțile  bătând mătănii  şi adunând  parale? Bunul Dumnezeu prăznuieşte, după aia, făptuieşte    nedreptăți, face dragoste, munceşte, îi plac lucrurile imposibile, la fel ca mine. Mănâncă  ce-i place, ia muierea pe  care-o vrea.”[2]

Uf, sper ca o astfel de nesocotință să nu-mi atragă oprobriul  mai marilor clerici din Dealul Patriarhiei pentru sacrilegiul deja recunoscut, așa cum a pățit  și Nikos Kazantzakis în 1953. De altfel, și papa l-a vârât,  în 1954, în Indexul  Romano-Catolic de Cărți Interzise, acuzându-l de rândurile incorecte religios  din Alexis Zorba și Ultima ispită a lui Hristos, replica preahulitului neîntârziind: „Mi-aţi dat blestemul vostru, sfinţi părinţi. Eu vă dau binecuvântarea mea: fie conştiinţa voastră curată ca a mea şi fie să fiţi morali şi religioşi ca mine!”

Mai mult, în 1957, păcatul nu i s-a iertat, trupul său neînsuflețit  fiind înhumat în Creta, după ce oficialii cu patrafir au refuzat organizarea de funeralii naționale…

*

Ca de fiecare dată, îmi petrec vacanța laolaltă cu gașca, alcătuită din cincisprezece familii (altele patru absentează motivat!), adică o micuță colonie valahă oriîncotro  ne-am vântura ! E minunat să fii înconjurat de cei dragi în asemenea ocazii, ai un sentiment  de plinătate și de împlinire ca nicicând!  La pubertate, povățuit de moralistul francez Nicolas Chamfort, potrivit  căruia pe lume există „trei feluri de prieteni: prieteni care te iubesc,  prieteni cărora  nu le pasă de tine și prieteni care te urăsc”, am avut grijă să mă însoțesc  doar cu prietenii care mă iubesc !

*

Plec la plajă. Drumul prăfos trece prin dreptul unui schelet uriaș din    ciment, o relicvă  a „Regimului  coloneilor”   din anii ’70. Atunci,  armata a  preluat puterea până  prin 1974, iar unul dintre puciști a ridicat grandiosul  complex turistic pe care însă nu a apucat să-l  termine, din cauza  condamnării  și încarcerării lui. Nimeni nu l-a mai isprăvit, deși s-au scurs atâtea decenii, întrucât construcția  are cinci etaje, în loc de două, iar în situația demolării, proprietarul este obligat să care molozul rezultat în afara insulei, deci costuri importante.

Să mă mir, să nu mă mir că o asemenea hardughie zace abandonată de atâta vreme? În definitiv,  la București, guvernanții  post-decembriști nu au reușit încă să  finalizeze „Casa Radio”, iar posteriorul arhitectonic  al „Academiei Române” din vecinătatea „Palatului  Parlamentului” este la fel ca în 1989, nicio mistrie în plus… Și nimeni nu-i tras la socoteală, nimeni! Că ne place ori nu, Balcania are propriile ei norme de viețuire și timpul curge cu încetinitorul…

*

Stau pe șezlong și mătur orizontul placid. Un  bătrân se îndreaptă  spre țărm din apă. Calcă anevoie și se clatină cu fiecare val. Trupul i se încordează și tremură slăbit. De pe nisip, un prichindel o zbughește în întinsoarea lichidă și, la  un moment dat, se intersectează cu bărbatul urcat în etate. Ce metaforă! Când se va întoarce din larg, el va avea figura  și înfățișarea palid-zbârcită  a septuagenarului  tocmai ajuns pe  bucata  de nisip. La urma urmei,  asta-i legea implacabilă a vieții, nimic nou sub Soare… Tabloul cu pricina mă îndeamnă la un oftat lung  și la un strigăt de disperare:  „Mi-e frică, jupâne, de bătrânețe, ferească-ne cerul! Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrânețea e-o ruşine”.…[3]

*

Alături de mine, doi flăcăiandri se sărută pătimaș și se îmbrățișează fierbinte, fără fereală. Nu foarte departe, două pubere și-au lipit trupurile  zvelte  și se  joacă lasciv. Vasăzică, tema cu subiectul „Lesbienele sunt ele (in)vizibile în spațiul public? Cercetarea asupra teritorialităților  lesbienelor la plajă” nu-i doar un proiect academic ce figurează pe site-ul Sorbonei[4]… Să reținem și împrejurarea că în  timpul conferințelor, când „se vorbeşte publicului despre – de pildă – «anusul ca laborator al practicilor democratice», Rachele Borghi se dezbracă progresiv până rămâne în pielea goală (ezit să spun «în costumul Evei», fiindcă Borghi se consideră non-binară).

Cum să nu-ţi crească inima când vezi cât de impetuos pătrunde spiritul înnoitor în bătrâna Sorbonă?”[5] Din păcate, spiritul acela s-a aciuat  pretutindeni…

Alte făpturi ale sexului slab (sic!) au  căpătat gesturi și căutături  bărbătești. Mda, „ valorizarea femeilor implică, aici, masculinizarea, virilizarea lor. În definitiv, această imagine e în concordanţă cu tezele pe care le susţine actualmente feminismul radical. Ar fi, mai întâi, ideea că frontierele dintre genuri sunt artificiale şi fluide. Apoi, ideea că genurile sunt construcţii culturale și sociale. Într-o carte care radiografiază mutaţiile ideologice din ultimele decenii (Cynical Theories, 2020), Helen Pluckrose şi James Lindsay reamintesc că, după anul 2000, a căpătat o largă circulaţie teza conform căreia este incorect să vorbim despre «femei»  și  despre «bărbaţi», deoarece construcţia genului variază în funcţie de epocă şi de spaţiul în care acţionează discursurile dominante. Genul e definit drept comportamentele şi aşteptările pe  care oamenii consideraţi drept bărbaţi şi femei le învață, și de care nu pot să se debaraseze cu totul, dar pe care e posibil să le perturbăm. Iată de ce feminitatea, crede feminismul radical, este o construcţie culturală impusă de către bărbaţi, într-o societate în care aceştia deţin puterea. Mod de a sugera că, în  realitate, feminitatea  nu există.”[6]

De aceea, ca și Alexandru Călinescu, „mă întreb însă dacă Benny Hill şi-ar mai permite astăzi gagurile pe care le propunea, în cascadă, acum câteva decenii. Sau dacă scriitori, umorişti, autori de aforisme etc. ar mai vorbi despre femei cu aceeaşi dezinvoltură. Câteva  exemple, dintr-un ocean de citate – Oscar Wilde: «Când i-a murit cel de al treilea soţ, a devenit blondă de supărare»; Sacha Guitry: «Somnul este ceea ce femeile au mai profund»; tot Guitry (mare iubitor al «sexului frumos», cum se spunea pe vremuri): «Trebuie să ne căsătorim doar cu femei frumoase dacă vrem să scăpăm de ele». Şi marele Jules Renard: «Când privesc pieptul unei femei, văd dublu», «Să fii fidel în viaţă nu-i mare lucru; dar să mori şi să apari în faţa lui Dumnezeu fără să-ţi  înşelat nevasta, ce umilinţă!»

Acum, că m-am defulat, pot pune punct.”[7] Așijderea și eu !

Și încă una tare: cică „«în funcție de identitatea proprietarului său, un penis poate fi un organ sexual feminin». Facultatea de Medicină de la Universitatea din Carolina de Nord cere ca profesorii să aibă în vedere faptul că anumite organe nu ţin de nişte genuri anume: penisul nu e un organ propriu sexului masculin. În California, un profesor de  endocrinologie a fost obligat să se scuze fiindcă a vorbit despre «femei  însărcinate», ceea ce era discriminatoriu faţă de bărbaţii trans deveniți femei. Asociaţia medicală britanică recomandă folosirea formulei «persoană însărcinată» în loc de «femeie însărcinată». Se va vorbi de «părinte ce dă naştere» în loc de «mamă», de «alăptare la torace» în loc de «alăptare la sân»,  de «lapte parental» în loc de «lapte uman». În bugetul pe  2022 al administraţiei Biden, «mamele» sunt înlocuite cu «persoane care dau naştere». S-a propus, de asemenea, drept înlocuitor pentru «femeie» formula «corp cu vagin». Şi aşa mai departe, într-o escaladă a aberaţiilor şi a absurdităţilor. ”[8] Bleah, îmi vine să vomit…

[1] Vladimir Vîsoțki, Caii nărăvași

[2] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[3] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[4] Citat de Alexandru Călinescu în cartea sa O lume care a luat-o razna: câteva  reacții de bun-simț

[5] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna: câteva  reacții de bun-simț

[6] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna: câteva  reacții de bun-simț

[7] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna: câteva  reacții de bun-simț

[8] Alexandru Călinescu, O lume care a luat-o razna: câteva  reacții de bun-simț