Arta nonacțiunii

Ca să ne putem face o idee despre cât de mare e contrastul dintre mentalitatea contemporană (mai ales occidentală) și cea aparținând înaintașilor, ne îndreptăm privirile spre China antică. Acolo par să fi încolțit boabele învățăturilor încorporate în cea de-a doua Biblie a umanității – raportat la numărul traducerilor puse în circulație. Taoismul/Daoismul, una dintre cele mai vechi filosofii/religii, relatează despre colosala forță a nonacțiunii, a neintervenției. Despre puterea voinței de a nu-ți impune voința în a forța/stăvili mersul lucrurilor și despre salutara energie emanată de slobozirea din chingile arivismului și de renunțarea la deșertăciuni. Pentru unii nimic mai judicios și mai sănătos decât să te debarasezi de balast, să te înarmezi cu răbdare și să te lași condus de valul vieții. Pentru alții – dresați să danseze pe sârmă cu o droaie de bagaje și să se înfrunte mereu în arenă urmărindu-și cu încrâncenare obiectivul de mult stabilit –, nimic mai absurd și mai lipsit de sens.

În timp ce unii sunt preocupați zi și noapte să-și croiască drumul răsturnând munții, mutând cursul apelor și poziția norilor, alții și-l urmează pe al lor liniștiți și împăcați cu acel unic principiu cu valabilitate universală. Nu croiesc, nu urzesc și nu siluiesc timpul sau spațiul, fiindcă ele sunt rânduite de mult, dintotdeauna, și orice intervenție n-ar face decât să le ciuntească perfecțiunea. Pentru ei Drumul semnifică infinit mai mult(e) decât pot descrie, calcula și demonstra științele exacte. Călătoria lor se descrie singură și Drumul li se deschide pas cu pas și clipă de clipă. Mersul însuși le dezvăluie înfățișarea marelui și insondabilului Nedefinit și le concretizează traseul. Pentru daoiști Drumul e Totul: Un Anonim care primește pe parcurs tot atâtea nume câte destine și cărări deschide el însuși prin simplul fapt că… există. Un Incognito aflat într-o eternă metamorfoză neplanificabilă și necontrolabilă din exterior, întreținută de coordonatele ad-hoc ale mai mult sau mai puțin bătătoritelor și mereu ineditelor poteci. Drumul e marea tablă de șah pe care au loc mutări continui. E foaia albă căreia inscripțiile i se dezvelesc cu fiecare apostazie și convertire. E Marele Hazard care înglobează planuri ingenioase și Marele Plan compus din enigmatice hazarduri. E intuiția rațiunii și rațiunea bazată pe intuiție. Fiecare cotitură și intersecție e parte integrantă a proiectului în devenire și care se scrie zilnic din armonia concilierilor.

Daoiștii nu-și pun întrebări despre cine și cum a făcut lumea și nu separă materia de spirit, cerul de pământ și viața de moarte fiindcă, în opinia lor, lumea n-a fost făcută din piese separate, ci s-a născut din ea însăși, din sămânța/oul în care se retrage și în care-și conservă întreaga energie creatoare. Entitățile se nasc din ele însele și purced la drum către desăvârșirea întregului din care provin, trecând printr-o perpetuă prefacere al cărei program de funcționare se scrie pas cu pas. Pentru ei întregul proces contează, nu etapele plănuite, reglate și evaluate de emițătorii regulilor și normelor din societate. Ei se sustrag acestora – fără rebeliune deschisă și fără violență – din pura dorință de a trăi în pace cu Lumea. Nu-și pun viața în corset, ci o învăluie cu liniștea sufletească conferită de spontaneitate și de armonia cu natura. Tao e startul și linia de sosire, e Întregul din care se naște și către care se îndreaptă existența îmbogățită de iluminarea (re)cunoașterii. E inteligența care nu are nevoie de schemă ca să funcționeze. Nedefinitul atemporal căruia nu-i poți atribui nici nume, nici formă, nici început și nici sfârșit, fiindcă le are deja pe toate și la locul lor. Cum să definești și să măsori golul în care încape plinătatea infinitului? Cum obârșia epilogului devenit prolog? Silențiul care înglobează tumultul și Inexplicabilul din care se nasc explicațiile. Eternitatea care absoarbe efemerul și Desăvârșirea în care încap toate imperfecțiunile. Fluviul fără izvor și gură de vărsare, el însuși sorginte și colector pentru apa vieții. Cartea cărților (ne)scrise și biblioteca ce adăpostește emanațiile înțelepciunii. Bezna în care se refugiază lumina și claritatea iscată din acalmia tulburărilor.  Balanța pe care dezechilibrele își găsesc stabilitatea și tribunalul concilierii contrastelor sortite să se completeze reciproc și să coexiste. (Ar dura fericirea atât de puțin și ar mai fi ploaia urmată de soare și urcușul de coborâș dacă extremele n-ar fi incluse una în cealaltă?!) Altfel spus: Tao e învățătura care nu se termină niciodată și mersul ancestral al lucrurilor în lumea în care ne aflăm. E arta de a evita lupta cu morile de vânt și înotul împotriva curentului și de a te lăsa purtat de val, mereu atent la obstacole pe care să le ocolești cu îndemânare și blândețe, fără a-ți irosi forțele.

Ca și textul Bibliei, și cel al Taoismului pune la grea încercare abilitățile interpreților și mai ales ale cititorilor puțin receptivi la „agnosticisme”. De mult apusa (și pe alocuri renăscuta) religie (ne)pământeană ne spune că nu poți schimba pe cineva pe care nu-l cunoști îndeajuns și că nu-i nevoie să schimbi totul ca să arăți că poți. Mult mai puternic te dovedești dacă îl poți păstra neschimbat. Ne spune că observarea atentă a propriului eu te va ajuta să-i înțelegi pe ceilalți. Că nu originea și nici ținta nu dau sens vieții, ci drumul care le reunește. Că am câștiga mult mai multă energie din calm și cumpătare decât din zbucium și că am face bine să ne urmăm drumul spontan și fără prea multe planuri și proiecte, fiindcă Natura își are propriile legi. Că înțelepciunea nu constă în corectarea greșelilor de undeva din afară, ci din interior. Că adevărata bogăție se află în posesia acelora care simt că au destul și nu tânjesc după mai mult. Și mai spune că nu există lucruri bune sau rele, ci doar interpretări mai mult sau mai puțin potrivite. Nici oamenii nu se nasc răi, ci se comportă cândva astfel.

Corul protestelor e audibil din Cosmos. Mai e la modă răbdarea? Serenitatea? Nonacțiunea? Cum să răspunzi insultelor cu blândețe și cum să învingi nedreptățile cu bunătatea? Cum să lenevești purtat de val încolo și încoace (deși niciun taoist nu predică și nu practică asta!) și să aștepți para mălăiață? De unde atâta modestie și altruism și la ce servesc smerenia și naturalețea pe care și cel mai stângaci adversar ți le terfelește cu prima ocazie? Cum să-ți păstrezi calmul când totul clocotește în jurul tău? Cum să cauți (și să și găsești) sănătatea mintală, confortul și fericirea în spontaneitate? În seninătate. În zilele noastre? Doar cei slabi de înger și săraci cu duhul trăiesc în delăsare, de azi pe mâine și în voia sorții. Oamenii serioși planifică, previn, tratează, combat etc. Cum să învingi boala fără să intervii activ, făcând apel la toate cuceririle științei? Cum să te opui declinului inerent îmbătrânirii altfel decât apelând la specialiști, aparatură și piese de schimb? Cum să stăm nepăsători în fața schimbărilor climatice, a bolilor civilizației, a armelor nucleare, chimice ori biologice?! Ce rost are să hălăduiești prin coclauri când toată lumea știe că drumul cel mai scurt dintre două puncte e linia dreaptă?

Cine are dreptate și de partea cui se află înțelepciunea? E musai să te zbați întruna și să escaladezi culmi după culmi ca să descoperi satisfacția, sau o poți avea la fiecare pas oriîncotro l-ai face? Să fie atât de imperios să-ți scurtezi pe cât posibil drumul ales, folosindu-te de galerii subterane și străzi suspendate ca să câștigi timp și să-ți apropii obiectivul? Să-ți combați cu înverșunare rivalii, trecând cu fermitate peste și prin obstacole ca să-ți atingi scopul? E mai rezonabil să te repezi mereu cu capul în zid, deși instinctul îți spune că ai putea să deschizi ușa și să urmezi meandrele, bucurându-te de priveliștea și de trăirile de care scurtăturile te-ar fi privat? Pentru unii drumul e totul, pentru alții doar destinația contează și iau în calcul și amânarea fericirii pe care riscă să n-o cunoască niciodată. E greu de spus în circumstanțele actuale care dintre drumuri conferă vieții un sens, care te încarcă cu energie vitală și care te spoliază de resurse. S-a scris mult despre tunelul (zis și „coridor îngust” – ce titlu claustrofobic!) care, chipurile, conduce șuvoaiele de oameni în lupta pentru libertate. S-a scris și despre eroismul de a muri pentru o idee, dar… trebuie neapărat să mori pentru acea idee ca să demonstrezi posterității și ție însuți că a „meritat” să trăiești? N-ar fi mai judicios să trăiești pentru ea? Există o rețetă unică a fericirii – în căutarea căreia ne aflăm cu toții –, sau tot atâtea rețete și ingrediente câți oameni pe planetă?

Pragmatismul lumii vestice traduce fals preceptele daoismului și nu vede în spontaneitate intuiția și emanația înțelepciunii, ci porniri instinctuale și decizii luate din burtă. Vede lene și indolență la cei care se lasă duși de val și în voia sorții, deși ei merg cu valul și își scrijelesc destinul ca noi toți – cu sau fără pricepere. Puțini înțeleg că nonacțiunea nu e pasivitate și că abținerea e o conduită care implică responsabilitate și solicită din partea voinței o și mai mare sforțare decât imixtiunea (pe motiv că efectele i-au fost demonstrate în „studii serioase”). Nu mai vorbim de faptul că așa-zisele noastre acțiuni se rezumă de obicei la multă vorbărie și mult zgomot pentru mai nimic. Iar atunci când trecem la fapte nu de puține ori provocăm și ne introducem în viață adevărate catastrofe. Ne plac nespus vorbele mari și declamăm cu emfază că incubăm idei și creăm soluții (deși în realitate incubăm probleme – fără să le mai căutăm soluțiile). Daoiștii nu merg „în neștire” pe drumuri ocolitoare care nu duc nicăieri și nu-și privează creierul de solicitări, așa cum interpretează prea(pre)ocupata lume modernă. (Oare încotro se grăbesc adulatorii inteligenței artificiale – de care se folosesc ca să-și scurteze drumul?!)

Cui folosește că unii ajung undeva mai repede decât alții? Ce fac „premianții” cu timpul câștigat și cu cât sunt mai satisfăcuți decât rătăcitorii? În ce valută se pot procura valori autentice precum prietenia, iubirea, fericirea ori sănătatea? Pot fi silite să vină pe drumul croit anume pentru ele? Cât de mult întunecă tunelul vederea de ansamblu și cât de tare orbește baia de lumină artificială? Esențial nu este să ne trâmbițăm nonstop ideile, ci să ne vedem de treabă în liniște, până când încolțește ceva, dacă încolțește. Nonacțiunea poate fi văzută ca apatie dintr-o anume perspectivă, pe alte paliere, însă, și din alte unghiuri se vede truda intensă cu sine și cu modul de a percepe lumea. Doar așa te poți întoarce la origine, la suflul de bunătate cu care s-a născut fiecare, înăbușit treptat de egoism și alte slăbiciuni. Restul… e treaba legilor vieții. În loc să-ți biciuiești corpul și să-ți forțezi creierul cu dopinguri și stimulante ca să atingi o performanță x, dă-le răgaz, mută-ți gândurile pe un alt făgaș și vei constata cu surprindere că… nu te-au uitat și-ți vor aduce cândva și soluția potrivită… ție, și nu palmaresurilor.

Nu poți împăca două lumi – vestică și orientală, antică și modernă, analogă și digitală etc. – decât căutând calea de mijloc și apelând la valorile care și-au păstrat validitatea și au fost pe deplin înțelese. Doar așa poți afla că nu-i puțin lucru să renunți la arme chimice ori la acceleratorul de particule pentru a bombarda tumori în devenire, să te concentrezi pe erorile care ți-au risipit energia vitală și au dereglat funcțiile organismului, și să le corectezi. Să cobori scara mult visatei cariere și să te oprești fix pe treapta pe care te simți tu însuți. Să abandonezi comerțul cu iluzii și să te refugiezi în tine însuți, cu tot cu întrebări și răspunsuri oneste. Meditația, ca și rugăciunea, înseamnă a da frâu liber gândirii sincere și a căuta nodul gordian care a blocat energii, a distrus armonii și a perturbat conviețuirea pașnică. Curajul de a sta în expectativă și a urmări pe îndelete și cu mare atenție ce se întâmplă în fiecare împrejurare merită premiul cel mare. Ironia sorții face ca mai devreme sau mai târziu mai toți scepticii anticei filosofii să atingă linia de sosire (sau de plecare, depinde de viziune!) cu un buchet de învățături daoiste culese pe drum chiar de ei. Din păcate, mintea de pe urmă nu le mai poate fi de folos. Nici lor și nici celor din jur, „educați” să nu asculte de „fosile” și să opteze pentru drumul cel mai scurt.

Mulți sunt convinși că viața e o junglă și o bătălie crâncenă cu răul din lume, dar poate că nu-i nevoie de confruntări oarbe. Dacă toți ne naștem buni (și nu are cum să fie altfel), atunci e clar ce avem de făcut în caz de rătăcire: În loc să atacăm răul cu armamentul de ultimă generație, am putea purcede în căutarea păcii și a binelui, resuscitându-le. Putem să ne însănătoșim și altfel decât bombardând corpul cu medicamente ori schimbându-i părțile defecte. Bunăoară, cârmind puțin și lucrând la comportament. Firește că e bine și benefic să te poți adapta și să accepți schimbările în loc să li te împotrivești cu vehemență și cu prețul pierderii echilibrului, dar dacă schimbările nu vin de la natură, iar strategia elaborată nu rezonează cu natura, lucrurile pot deraia periculos. E bine să te retragi în oaza ta de liniște și confort, dar nu ca să-ți savurezi victoria, să-ți hrănești orgoliul, să urzești planuri de răzbunare și să eviți argumentele și dialogul edificator, ci ca să reflectezi la cum poți întâmpina noile circumstanțe. Te retragi în tine – ca să te înțelegi și să-ți înțelegi și semenii – și te postezi în afara sistemului, ca să-i poți înțelege modul de funcționare. Dacă nu faci asta, vei fi întocmai ca o celulă – mereu ocupată cu îndeplinirea sarcinilor trasate din exterior și incapabilă să „înțeleagă” cum funcționează întregul din care face parte. Se poate ca celulei să nu-i reușească performanța nici din afara sistemului, însă noi avem această abilitate și ar fi păcat s-o irosim.

Drumul e simplu și complex în egală măsură. Pleacă de la gânduri, trece prin vorbe, ajunge la decizii și duce la fapte. Iar faptele conduc la obișnuințe formatoare de caractere și cârmuitoare de destine. Prin urmare, ca să-ți poți influența „recolta” trebuie să pleci de la semințe (gânduri) și nu să te năpustești asupra roadelor. Să nu uităm că din miile de gânduri care ne străfulgeră zilnic doar 3% sunt pozitive și cel puțin un sfert (în condiții de stres sunt două treimi) sunt negative. Așadar, putem lucra mult la ideile sumbre ce stau la baza deciziilor funeste. Dacă luăm în calcul doar adrenalina, cortizolul și histamina suscitate de gândurile negre și serotonina, dopamina, oxitocina și endorfinele de cealaltă parte – și care conduc la emoții asemenea –, începem să înțelegem valoarea inestimabilă a decenței nonacțiunii.

E greu de sondat (și de manipulat) subconștientul, dar nu e imposibil. E și mult mai cuprinzător, mai inteligent (cine ar fi crezut!) și mai rapid decât opusul (complementarul) său, fiind capabil să proceseze și să memoreze 11 milioane de biți pe secundă – în timp ce mintea conștientă procesează doar 50. Nu știu cum au măsurat experții și cum au ajuns la estimarea biților procesați în fiecare secundă, dar diferența dintre procesări e clară, iar forța și viteza de comprimare a informațiilor sunt imense. Taoiștii păreau să intuiască toate acestea fără măsurători și fără studii și experimente, dovadă valabilitatea „adevărurilor” lăsate moștenire. Experții mai spun și că instinctul de supraviețuire cu care ne-a înzestrat natura se bazează pe supraestimarea pericolelor și subestimarea șanselor și a posibilităților de a le face față. Rămâne să reflecteze fiecare în ce măsură mai păstrăm raportul și cum arată astăzi (auto)estimările speciei, încotro duce și cât de (auto)distructiv e drumul evolutiv ales „conștient”. Am devenit pe rând dușmanii timpului, decoratorii fără gust ai spațiului și maeștri în acțiuni lipsite de sens și contra naturii. Pe alocuri se pretinde că daoismul ar fi renăscut și că ar număra vreo 70 de milioane de adepți. Mi-e greu să cred că ceea ce s-a născut ulterior, mai ales după debutul industrializării, mai poate folosi aceleași unelte pacifiste ca odinioară. Nu și după ce revoluțiile au distrus temple, au topit cărți și au ars pe rug memoriile multor generații.

Daoiștii spun că înțeleptul înțelege lumea și fără s-o străbată, că un bun drumeț nu lasă urme (distructive) și că cele mai frumoase călătorii sunt acelea în care nu știi unde vei ajunge și nu (mai) știi nici de unde vii. Greu de împăcat conceptul cu urmele ce vor rămâne de la noi (răni adânci provocate naturii) și cu convingerea că „orice început are și un sfârșit!”. Pământenii împăcați cu destinul citesc în naștere începutul morții și văd în moarte debutul reînvierii. Cei șfichiuiți de (re)cunoaștere fac o tragedie din certitudinea morții – în care văd capătul ireversibilei călătorii – și o mândrie (ne)disimulată din evocarea originii. Dar cunoaște/înțelege cineva cu adevărat acele repere arbitrare?!