Orientul și Occidentul, în lupta pentru o nouă ordine globală

Vechea ordine mondială nu a murit încă, dar este pe moarte, în timp ce noua ordine mondială nu s-a născut încă, dar este în durerile facerii; o ordine muribundă contemporană cu o ordine nenăscută formează spațiul în care se manifestă monștrii și caracterizează  timpul monstruozităților. O vedem azi în Gaza, în Liban, în Siria, în Yemen, dar și în Ucraina. Ordinea globală s-a născut totdeauna și a murit totdeauna în sânge. Marea noastră încercare este aceea de a face ca ordinea multipolară care va înlocui legic, iar nu întâmplător, din nevoie, iar nu din capriciu, ordinea unipolară, să se instaleze fără violență. Deși nimic nu indică reușita unui asemenea demers, el trebuie, totuși, încercat.

SUA, arhitectul și gardianul ordinii unipolare, înțelege că pax americana și-a atins limita istorică și de aceea este gata să conceapă o nouă ordine mondială. Reforma americană a vechii ordini americane se bazează, însă, pe principiul potrivit căruia totul trebuie schimbat dacă dorești să nu se schimbe nimic și astfel pax americana să fie urmată de… pax americana. În acest spirit, a fost declanșată revoluția culturală mondială pentru o „nouă normalitate” (neo-americană) care, purtată de doctrina woke (doctrina vigilenței revoluționare și a corectitudinii politice), cea a post-adevărului (inclusiv a post-adevărului biologic și a negării legilor naturii) și cea cancel culture (a distrugerii identităților culturale), ambiționează înlocuirea neo-liberalismului cu neo-bolșevismul și a neo-conservatorismului cu internaționalismul post-modern corporatist.

După ce de-a lungul câtorva secole precedente ordinea lumii a fost concepută, pe rând, de puterile imperiale europene și de cea americană, fiecare potrivit propriilor sale valori, convingeri și modele de gândire și de viață, a sosit rândul Asiei să fie constructorul unei lumi noi integrale și integrate. Faptul este confirmat prin observarea și făcut posibil de realitatea încheierii unui mare ciclu istoric care a așezat la originea civilizației universale Regatul de Mijloc chinez, și care, prin grația imperiilor Islamului clasic arab a adus Europei conceptul convivensiei (conviețuirii multiculturale / multireligioase) și raționalismul științific; pe parcursul acestui ciclu sunt consemnate, de asemenea, multiculturalismul integraționist al „Marelui Turc” (nume dat Imperiului Otoman de regii Franței), rafinamentul artistic, diplomatic și geopolitic persan și patosul înaltei spiritualități de sorginte bizantină a celei de a Treia Rome. Le vedem pe toate, vechile imperii asiatice și euro-asiatice, cărora li se adaugă, desigur, și factorul indian, revenind la viață, după ce au fost altoite de ordinea europeană și americană, pentru a afirma dreptul egal al puterilor Orientului colectiv și ale Sudului colectiv de a modela lumea împreună cu puterile Occidentului colectiv.

Arogant și narcisist, acest Occident, evident nu lipsit de merite istorice având indiscutabil și un rol în resurecția culturală, economică și politică a Asiei, a demonizat și umilit Orientul, cu scopul de a-și justifica hegemonia. Din păcate, Occidentul a adus Orientului și obiceiurile nocive al egoismului național și al intoleranței culturale. Secolul Asiei trebuie să fie și secolul debarasării de aceste instincte rele preluate din Occident. Fără aceasta, Asia va rămâne un continent al discordiei, lovit de nesfârșite lupte intestine și sfâșiat de crize cronice; un teren perfect pentru strategia „dezbină și stăpânește”, aplicată  cu măiestrie de hegemonii globali de pe alte continente pentru a o domina.

Proclamarea „Secolului Asiei” nu consemnează un succes, ci o provocare; iar provocarea constituie, deopotrivă, o șansă și o amenințare. Pentru a-și valorifica șansa, puterile renăscute sau emergente ale Asiei trebuie să pună un diagnostic corect situației actuale la nivel global (situație care afectează și evoluțiile de la nivel regional, fiind influențată la rândul său de contradicțiile regionale), iar apoi să propună o alternativă adecvată. Această alternativă nu poate fi un „euro-atlantism mai bun”, un „neo-imperialism cu față umană”, o metodă de administrare superioară a globalizării, ci un nou sistem de organizare a lumii, a globalizării plurale, diferit de cel euro-atlantic, chiar dacă elemente de continuitate sunt necesare și inevitabile.

Șahul și go sunt două jocuri care își au originea în Asia. Europenii și americanii și-au însușit regulile jocului de șah, care se bazează pe logica ciocnirii dintre forțele opuse, și le-au transferat în concepția lor asupra ordinii mondiale. Este de așteptat ca Asia să propună o ordine globală bazată pe logica jocului go, respectiv: a) să schimbe modelul alianțelor pentru confruntare (defensive sau ofensive) cu cel al parteneriatelor pentru dezvoltare; b) să facă din bunăstarea obținută prin practica strategiei proiectelor comune principala garanție a păcii, în locul garanției constând în concentrarea puterii militare și amenințarea nucleară sau cea cu arme de distrugere în masă (se constată, de altfel, că progresul tehnologic, pe de o parte, și incapacitatea democrației occidentale de a selecta și promova valorile umane la conducerea puterii politice, pe de altă parte, au făcut ca descurajarea nucleară să devină practic nulă); c) să facă din federalizarea resurselor necesare dezvoltării și din exploatarea acestora în comun o strategie a coeziunii teritoriale transfrontaliere care să limiteze, prin crearea unei rețele de interese și structuri economice, spațiul de mișcare al purtătorilor puterii militare, în așa fel încât dimensiunile acestei puteri să devină nerelevante (restrângerea mobilității făcând ca masa să nu mai aibă beneficiul vitezei); d) să înlocuiască politicile descurajării și îngrădirii / izolării (specifice ordinii americane), cu cele ale solidarității și integrării (într-o ordine post-americană).

Primele structuri ale acestei noi ordini globale de inspirație asiatică se pot vedea deja în apariția și evoluția BRICS, a Organizației de Cooperare de la Shanghai sau în Consiliul Cooperării Economice Asiatice, care se constituie în instrumente de putere soft utilizabile în logica jocului go. Chiar dacă SUA își va păstra pentru o vreme superioritatea în materie militară, aceasta nu îi va mai servi la nimic, întrucât a câștiga războaiele nu este același lucru cu câștigarea păcii. Deja, observând că nu poate câștiga pacea, la capătul războaielor câștigate, SUA nici nu mai urmărește să câștige războaiele în care intră (de regulă prin interpuși), ci doar să le prelungească la nesfârșit, spre profitul oligarhiei producătorilor de armament.

Sub aspectul diagnosticului, cei care cred că principala contradicție a lumii de azi este cea dintre globalism și suveranism, greșesc. Globalizarea este un fenomen deopotrivă obiectiv și ofertant care nu poate fi și nu trebuie să fie negat, ci se cere administrat în folosul tuturor. În realitate, lupta se dă între unipolarism și multipolarism, iar pentru ca multipolarismul să fie unul just, fezabil și durabil, el trebuie să fie, ca să folosim un concept asiatic, „armonios”; adică polii de putere să fie în echilibru (ceea ce înseamnă un multipolarism simetric) asigurat prin concentrări de putere echivalente cu geometrie variabilă, bazate pe solidaritatea intereselor în mișcare (ceea ce se numește „echilibru dinamic”).

Unii susțin, de asemenea, greșit că lupta principală se dă între democrație și dictatură. În realitate, lupta se dă între oligarhie, către care au derapat și derapează democrațiile euro-atlantice, împinse de șovinismul bunăstării, și aristocrație (nu de sânge, ci de merit) spre care evoluează autoritarismele / despotismele orientale, sub presiunea nevoilor sociale. Din atare perspectivă, modelul asiatic nu aduce un plus de libertate față de vechile democrații occidentale în prezent decedate (și cu care, poate, ne vom mai întâlni peste câteva generații, după traversarea altor deșerturi existențiale), ci promite un semnificativ progres în ceea ce privește securitatea individuală și colectivă, națională și internațională, într-un context politic și administrativ caracterizat prin meritocrație și responsabilitate (nu răspundere față de popor, dar pentru fericirea poporului, iar nu doar pentru fericirea unor grupuri de interese).

Alții insistă, tot eronat, asupra faptului că tensiunile actuale ar exprima conflictul între stat și piață. În realitate, avem de a face cu conflictul dintre guvernarea politică legitimă și transparentă națională (eventual federalizată la nivel regional), care civilizează capitalul, și plutocrația supranațională ocultă și ilegitimă, care dorește să își subordoneze cetatea sau, cel puțin, să scape de controlul ei.  Este necesar și este de așteptat ca secolul Asiei să pună capitalul în slujba cetății / cetățenilor și munca deasupra capitalului.

Sub aspectul terapiei, națiunile asiatice, și în particular cele ale Orientului Mijlociu trebuie să treacă de la fragmentare la unitate, de la lipsa de încredere în sine, la cutezanță și de la iluzia promovării agendei lor naționale (locale sau regionale) prin protecția puterilor globale din afara continentului, la căutarea de soluții împreună cu jucătorii locali și regionali. Nici o putere globală nu va prelua rolul de protector al unui actor local sau regional decât în scopul promovării propriei sale agende geostrategice sau geoeconomice. Adesea, puterile globale vor face din aliații locali intermediari în lupta dintre ele. De aceea, normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golf (Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite) este un pas esențial în direcția bună; cu atât mai mult cu cât el a fost facilitat de o altă putere asiatică, anume China (o putere care nu are interese geopolitice în zonă, ci numai proiecte economice, și parteneriatul cu care nu este perceput de nici un alt actor din regiune ca fiind o amenințare la adresa securității sale). Acest pas trebuie consolidat și multiplicat.

Pe linia transformării Orientului Mijlociu într-un spațiu al păcii și prosperității garantate exclusiv de actorii regionali, ar fi de urmărit: i. realizarea unui acord nuclear regional, care, printre altele, să declare Orientul Mijlociu „zonă liberă de arme nucleare”; ii. încheierea unui acord regional de liber schimb care să ducă și spre constituirea unei uniuni regionale economice și chiar monetare; iii. convenirea unui pact multilateral de neagresiune; iv. adoptarea unui mecanism regional pentru securitate colectivă și cooperativă (care să includă, eventual, și un pact defensiv regional).

Pentru moment elementele noii ordini mondiale postamericane concepute și puse în operă de actorii asiatici, cu extensii în Africa și America Latină, se construiesc fără participarea SUA și UE. Dacă lucrurile vor evolua pe această cale, mai ales în condițiile în care SUA și UE, în lipsa unei oferte viabile proprii, fac tot posibilul pentru sabotarea proiectelor Estului și Sudului colectiv, ordinea emergentă de inspirație asiatică va fi nu doar post americană și neamericană, ci antiamericană și antioccidentală. Aceasta va duce la fracturarea lumii în două părți adverse fiecare cu un sistem de organizare nu doar propriu, ci și antagonic în raport cu sistemul celeilalte. Ceea ce este de nedorit.

Chiar dacă SUA și UE s-au autoizolat și manifestă ostilitate față de procesele în curs desfășurare în Orientul și Sudul colectiv, este în beneficiul celor din urmă să facă eforturi concrete și să persevereze pentru a angaja pe cele dintâi în acțiunea dedicată edificării unei noi ordini mondiale a globalismului multipolar integral. Paradoxal, chiar dacă Occidentul nu iubește Orientul, de dragul unei ordini globale coerente și neconflictuale, Orientul trebuie să îl iubească pe el, chiar și împotriva voinței lui. (sic!)

Acest îndemn este valabil și în ceea ce privește România, ideea parteneriatului strategic cu aceasta netrebuind abandonată, chiar dacă guvernul român actual nu este decât o cutie de rezonanță a vocii „tenorilor” transatlantici și un executant servil al politicilor atlanticiste.

România nu este și nu poate fi pierdută din perspectiva ordinii mondiale emergente având izvoarele conceptuale în Asia. Cu certitudine elita politică românească înțelege lumea mult mai bine decât acțiunile sale lasă să se vadă, ei lipsindu-i caracterul necesar pentru a-și pune ideile proprii în practică și a apăra interesele naționale.

Problema nu este politica greșită a României (practic lipsa oricărei politici naționale) față de Orientul Mijlociu și în general față de puterile Orientului și Sudului colectiv, ci politica greșită în raport cu Occidentul euro-atlantic. Erorile celei din urmă se reflectă în erorile celei dintâi. Cea urmă trebuie reparată pentru a o normaliza pe cea dintâi.

Pentru moment, omenirea pare încremenită într-o dezordine marcată de cele mai rele instincte războinice, din care se pare că nu se poate ieși. Alegerile care au loc în diferite state ale Occidentului euro-atlantic (în primul rând cele din SUA) nu promit variante optimiste, singura speranță fiind aducerea la putere a unor lideri politici anti-sistem susceptibili ca inclusiv prin decizii rele să zgâlțâie stagnarea și astfel să permită, fie și absolutizând criza, ieșirea din impas către o ordine globală nouă, justă și durabilă.

În orice caz, dacă popoarele lumii și liderii lor nu vor reuși să acționeze conduși de dorința de pace, ci se vor mișca împinși de propriile fapte necugetate, omenirea va fi obiectul unui alt șoc global (comparabil ca magnitudine cu cel produs de al Doilea Război Mondial) care va face inevitabil tot ceea ce astăzi pare inacceptabil.