Trei prinţese la Boris Godunov sau cum reparăm un şirag de perle cu un fir de păr

Carţile vechi şi mai ales cele care nu s-au reeditat sunt uneori vândute la preţuri mari. Nu intru în jocul speculei şi de multe ori am răbdare până găsesc titlurile dorite cât să nu depăşească un prag intuitiv personal. Aşa am o dublă satisfacţie, de cititor perseverent şi cumpărător mulţumit. De data aceasta a fost mai mult decât mă aşteptam. Cumpărasem de pe abebooks.fr, după descriere şi poze, mai multe cărţi, iar prima tocmai ce sosise. Venea de la Bagnères-de-Luchon, din Franţa. Nici acum nu ştiu unde e localitatea, dar imediat ce am desfăcut pachetul, m-am uitat pe factură căutând apoi un număr de telefon să sun expeditorul.

• Allo? Anticariatul Au Coeur à l’Ouvrage? Am primit cartea „Feuilles de Calendrier” de Princesse Bibesco.
• Déjà? C’était rapide. Glasul unei doamne şi satisfacţia mea că m-a recunoscut imediat.
• Rar am primit cărţi ambalate cu o asemenea grijă şi am vrut neapărat să v-o spun. Se vede pasiunea dumneavoastră pentru cărţi. Vă mulţumesc.

Am simţit că i-a facut plăcere observaţia mea. Avusesem parte, în ciuda une comenzi reci, via internet, de prilejul unui scurt dialog despre o carte rară şi astfel a unei bucurii après-achat, cu gândul şi la „Unde sunt anticarii de altădată?!” (Ion Cristoiu, Zig Zag printre gândurile mele, Evenimentul şi Capital, Bucureşti, 2024). A face plăcere celorlalţi ca predispoziţie a unei persoane generoase cu anturajul său e o trăsătură definitorie a Marthei Bibescu (sau mai bine, Princesse Bibesco?), alături de eleganţă şi o personalitate puternică. Se cuvine un scurt portret: „de nouveaux visages apparurent. Un des plus beaux, des plus inoubliables fut celui de la princesse Bibesco. […] Ses traits purs, réguliers, son admirable port de tête semblaient baignés par la lueur dorée d’un reflet de lumière éclairant ses fourrures. [

…] hiératique et superbe, vêtue de noir, une écharpe d’argent ruisselant de son cou jusqu’au sol. Elle sillonnait alors l’Europe dont elle paraissait une précieuse incarnation de trois dons essentiels, le talent, l’élégance et la beauté.” (ciatat de Michel Robida apărut în Ghislain de Diesebach, La Princesse Bibesco. La dernière orchidée, Librairie Académique Perrin, Paris, 1986 – tradusă şi în româneşte)

„Feuilles de Calendrier” (Librairie Plon, Paris, 1939) – carte care nu cred că s-a tradus în limba română – este, aşa cum îi spune titlul, un soi de calendar cu amintiri şi însemnări despre oameni şi locuri, scrise în anii ’30. Ca stil se aseamănă cu „Imagini de album” (orig. „Images d’Épinal”, Curtea veche, Buc., 2021). Mi-a plăcut descrierea Spaniei („ce pays porte à la grandeur”) şi felul cum surprinde cu paleta sa cromatică individualitatea marcantă a oraşelor sale („Valence et son marché des oranges; la palmeraie blanche et rythmique de Barcelone; Santiago la grise; Tolède la dorée; Bilbao la rouge; Alcantara toute bleue; Ronda et ses rochers d’enfer”). Urmează un capitol amplu dedicat Angliei („Ce pays! C’est ainsi qu’ils en parlent, tous, avec une espèce de pudeur farouche, sans le nommer. Ils ne disent jamais „mon pays””) din care am reţinut portretul lui Neville Chamberlain. O sursă de inspiraţie pentru oamenii politici măcar prin parcursul său, etapă cu etapă, şi o muncă asiduă, care i-au permis să cunoască şi să ia măsuri pentru viaţa omului simplu: „sa capacité de se donner du mal est infinie”; „l’amour du prochain à l’état de la passion, sous les apparences de la froideur”; „[…] la pudeur d’âme d’un chancelier de l’Échiquier consiste à éviter de parler finances, […] la délicatesse  d’un politique qui a réussi consiste à ne pas parler de sa réussite”.  Nu e de mirare că a ştiut cum să motiveze o ţară întreagă să-l urmeze în reformele dureroase pentru a salva lira sterlină. „On reconnaît l’homme à la qualité de ses distractions.” Martha Bibescu, cunoscându-l bine atât pe el cât şi pe doamna Chamberlain, echilibrează portretul şi prezintă refugiul său în observarea naturii. Era mai mult decât un contemplativ. Neville Chamberlain recunoştea sunetele păsărilor pe care le observa sau le asculta în timp ce lucra, fără să le inchidă în colivii; avea şi o impresionantă colecţie de fluturi. Probabil că natura îl ajuta să nu fie copleşit de responsabilitate funcţiei. Nu îi era frică de ridicol pentru că stâpânea pasiunea ca un specialist. Ziarele primeau la redacţie câte un articol serios şi inedit semnat N.C. despre vreo mielă rătăcită în grădina din Downing Street. „Heureux pays que l’Angleterre, où des esprits d’hommes graves, peinant sur les besognes ardues et desséchantes de la chose publique, se peuvent consoler par le chant d’un oiseau.” – conchide autoarea. Apoi urmează o prezentare a ambivalenţei româneşti („ce pays qui est entre l’Orient et l’Occident”) folosindu-se de cele două proprietăţi ale familiei: Palatul de Primăvară de la Mogoşoaia şi Castelul de la Posada, de pe Valea Prahovei. „Pour réagir ainsi contre la mauvaise fortune, il nous a fallu trouver dans ces montagnes le trésor d’énergies intactes que nos ancêtres y ont laissé, cette vertu d’Occident, ce quelque chose qui dit: non! Cette volonté de préserver en soi-même, dur ressort de l’âme, sans lequel nous ne serions, nous aussi, qu’un peuple d’Orientaux fatalistes, comme les autres! Mais là est le secret de la Roumanie, sa ressource profonde, la clef de son double coeur. Qui ne la juge que sur l’un de ses visages se trompe. Qui ne l’aime que pour l’une de ses beautés ne l’aime pas assez. Qui la critique pour ses défauts, ne les sait pas corrigés par des qualités contraires.”(p.225)

Cartea se încheie cu un capitol despre <<proiectul Katia>> numit „La lanterne magique”, format din trei părţi: vizita Marthei Bibescu pe platourile de filmare ale producţiei cinematografice „Katia” (regizor Maurice Tourneur, 1938); povestea apariţiei romanului „Katia – demonul albastru” (orig. „Katia: le démon bleu du tsar Alexandre”, Asociaţia Prietenii Cărţii, Buc., 1991); şi serata de la opera din Paris unde autoarea o întâlneşte pe însăşi eroina sa, Prinţesa Yourievska Catherine Dolgorouki (Katia). În ordine cronologică, deşi Martha Bibescu nu datează această serată, în text există un indiciu: „C’était aux plus beaux jours de l’Alliance russe, le soir où Chaliapine chantait, pour la première fois, Boris Godounoff, à Paris. La princesse Véra nous avait invités dans sa loge.” După o scurtă cercetare, ne aflăm în primăvara anului 1913 care anunţa o stagiune plină la opera din Paris: zece serate de operă şi douăsprezece de balet, Chaliapin interpretând trei dintre roluri cu nişte costume de vis. (art. „C’était il y a 110 ans… #4”, Théâtre des Champs-Élysées, 5 iunie 2023) Chaliapin, ce nume răsunător! Opera Boris Godunov, compusă de Modest Musorgski după o piesă de Puşkin, e povestea fostului boier devenit ţar care ar fi pus la cale moartea fiului lui Ivan cel Groaznic pentru a-i lua tronul. După 300 de ani se pare ca istoricii l-au declarat nevinovat pe Boris Godunov. (David Warnes, Cronica Ţarilor Ruşi, M.A.S.T., 2001) Totuşi legenda rămâne prin tragismul ei, iar Feodor Chaliapin (1873-1938) a rămas şi el în istoria operei drept cel mai bun interpret în acest rol. “Chaliapin brings something to the opera that is greater than singing, greater than acting. He brings drama, that perfect realization and illusion of life for which singing and acting exist.”  (Arhivele The Metropolitan Opera). Tot din aceeaşi sursă am aflat că era singurul care îşi intrepreta rolul în limba rusă, redând astfel pe drept ecoul personajului său, în timp ce celelalte roluri, inclusiv corul cântau în italiană. Principesa Bibescu se afla aşadar la un eveniment de excepţie, fiind invitată de prietena sa de suflet, Prinţesa Vera Lobanoff de Rostoff, născută Dolgorouki, verişoara Katiei şi naşa soţului Marthei Bibescu. Vera vine însoţită de o doamnă, „âgée, petite, discrète, vêtue de noir et portant au cou, sous une ruche de deuil, un simple petit colier de perles à trois tours”. Veniseră însoţite de un bodyguard înarmat, ca să redau exact cadrul personajelor, dar cum acesta era, fireşte, discret, îl lăsăm deoparte. Avea să afle abia a doua zi că această bătrânică, atunci în vârstă de 66 de ani, era chiar faimoasa Katia, Prinţesa Catherine Dolgouruki (1847-1922), marea iubire a ţarului Alexandru al II-lea, asasinat în 1881. Vera îi vorbise adeseori de Katia.

Trei prinţese, aşezate una lângă cealaltă, cu Martha Bibescu la mijloc, ascultându-l pe marele Chaliapin. La un moment dat, Katia dă semne de nelinişte şi îşi atinge gâtul în mod repetat. La pauza dintre acte sala se luminează, iar cele trei văd cum şiragul de perle al Katiei s-a rupt. Ca într-un tur de magie, tipic unei feminităţi slave, Katia are soluţia: are nevoie de un fir de păr lung pentru a-şi prinde din nou perlele. Metoda nu e descrisă în detaliu, însă ce e important e că Prinţesa Dolgorouki nu mai avea părul ei lung care o făcuse faimoasă, lăsându-l în urmă la Sankt Petersburg, în mâinile ţarului, în drumul său spre veşnicie. Prinţesa Vera către Martha:

• „Donnez-lui un de vos cheveux, Doushka. C’est ce qu’il y a de mieux pour arrêter les perles.

J’obéis comme en rêve.

            La petite dame en deuil s’empara de mon offrande capillaire; avec une incroyable habileté, comme si elle n’avait fait autre chose toute sa vie, que d’arrêter une chute de perles avec un noeud de cheveux, elle réussit ce tour avec une adresse qui me confondit.”

Nu era prima oară când Prinţesa Katia Dolgorouki uimea audienţa. Enfant terrible, ea atrăsese atenţia ţarului încă de copilă prin năzbâtiile şi personalitatea de nestăpânit, în ciuda tuturor codurilor de conduită pe care de altfel le cunoştea bine din familie. Fusese elevă a Institutului Smolnîi din Sankt Petersburg, prima şcoală de fete din Rusia, înfiinţată de Ecaterina cea Mare. Însă aceasta nu-i ştirbise son côté sauvage et passionnel, adevărată sursă de inspiraţie scriitoricească, intuită perfect de Martha Bibescu, care vroia să facă din ea un roman popular.

Publicat iniţial sub pseudonimul Lucile Decaux la Gallimard în 1938, „Katia – demonul albastru” e un roman poveste pe care vi-l recomand pentru o după-amiază de sâmbătă; e articulat, iar povestea curge firesc. La data apariţiei, succesul romanului a fost exploatat prin ecranizarea cu Danielle Darrieux în rolul principal, interpretat apoi şi de Romy Schneider în 1959. Martha Bibescu rememorează vizita sa de pe platourile de la Joinville în timp ce se filma scena balului, moment cheie de recunoaştere publică a relaţiei dintre marele ţar şi prinţesa sa, atunci în vârstă de şaisprezece ani. Momentul, cum e scris în roman:

• „Katia, spuse Împăratul, strângând-o deodată la pieptul lui înstelat, Katia, adorata mea, mi-eşti mai scumpă decât orice pe lume… ştii tu?

Întodeauna am ştiut că vei dansa mazurca cu mine… şopti ea… pentru că te iubesc!”

„Katia” a rulat în Rusia sovietică, iar în România, se pare ca filmul a fost proiectat într-un cadru restrâns, fără ca Martha Bibescu să fie prezentă, şi cenzurat de Carol al II-lea care a cerut tăierea scenei atentatului ca să nu dea idei Gărzii de Fier. (Ghislaine de Diesbach, p. 476)

<<Proiectul Katia>> este despre o Idee valorificată până la epuizare, semn că a fost un proiect reuşit, prin formele derivate (carte, film), atingând un public larg, interesant cât să mă inspire şi pe mine pentru acest articol şi în acelaşi timp să fiu curioasă să văd şi filmul. Merci, Princesse Bibesco!

(Bougy-Villars, 22 Sept. 2024)