Cîntecele care-i dau gata pe chiaburi

Uneltirile chiabureşti din creaţia literar-artistică proletcultistă de pe vremuri nu diferă cu nimic de uneltirile chiabureşti din textele apărute în presă. De unde putem trage concluzia că şi literatura şi gazetăria se supuneau aceloraşi norme.

Reportajul O cîntăreaţă a vieţii, de Gavril Mihai, Scînteia, 1 iunie 1952 face portretul Ioanei Dăncuş, din Ieud, Valea Izei, cîntăreaţă populară de tip nou. Prezentată drept o creatoare cu activitate şi înainte de 23 august 1944, Ioana Dăncuş se bucură, în reportaj, de prefacerile din anii construcţiei socialiste. Ea devine astfel, graţie organizaţiei de partid din sat, un factor important de propagandă şi agitaţie:

„Treceau anii şi ţara era frămîntată de adînci prefaceri înnoitoare. Sub cîrmuirea partidului viaţa cea nouă prindea tot mai multe puteri. Muncitorimea oraşelor îi ajuta frăţeşte pe ţăranii muncitori să iasă la liman, să scape de moşieri, să se izbăvească de sărăcie şi de exploatarea chiaburească.

… Duminicile, secretarul organizaţiei de bază din sat o chema pe Ioana Dăncuş la căminul cultural, să-şi cînte noile ei cîntece, pline de bucuria marilor înnoiri, cîntece care sprijineau lupta partidului, strădania oamenilor pentru statornicirea vieţii noi.

«Haideţi toate să muncim
Pacea noi s-o întărim
Copiii, la grădiniţă
De la grădiniţe-n şcoală
La chiabur să-i facem boală!»“.

Ca şi în literatură, succesele înregistrate de personaj în planul creaţiei populare de tip nou provoacă reacţia duşmanului de clasă:

„Pe chiaburi, asemenea cîntece îi ardeau ca fierul roşu. Îi trimiseră vorbă horitoarei: «Să te laşi de cîntecele de lume nouă. Dacă nu taci, îţi acoperim gura cu pietre».
N-a tăcut horitoarea. Nu s-a lăsat înspăimîntată. Şi duşmanii i-au pus gînd de moarte. Într-o seară, cînd Ioana se întorcea acasă, nişte chiaburi o aşteptau pe ulicioară. Au aruncat cu pietre şi bolovani după Ioana Dăncuş, crezînd că-i vor putea ucide cîntecul. Dar nu puteau fi înfrînte cîntecele ei, cum nu poate fi înfrîntă viaţa nouă care răsună în ele“.

Eficient răspunde Ioana Drăguş din reportaj şi şoaptelor veninoase ale chiaburilor:

„În toamna anului 1949, optzeci de familii de ţărani săraci şi mijlocaşi, urmînd povaţa partidului, s-au strîns laolaltă în gospodăria colectivă. Astăzi, Ioana Dăncuş şi copiii ei sînt colectivişti. Fiul ei mai mare, Gavrilă Dăncuş, e brigadier. O mare bucurie a cuprins inima bătrînei horitoare cînd a aflat că fiului ei, Gavrilă, partidul îi face cinstea să-l trimită în Uniunea Sovietică.

— Cu ce cap îl laşi, n-are să se mai întoarcă – mîrîiau chiaburii.
Le-a răspuns un cîntec nou al Ioanei Dăncuş:
«Măgheran cu frunza rară
Dusu-i mîndru-n altă ţară
Nu s-o dus ca să nu vie
Că s-o dus bine să ştie
Să muncea-n gospodărie.
La chiaburi le-o părut bine
Că ziceau că nu mai vine.
El s-a dus a învăţa
Şi acas-a se-nturna
Pe chiaburi să-i strîngă-n cleşte
Cum o ştii el, voiniceşte»“.