In memoriam Nicolae Croitoru. „Despre mine nu pot să agăț în cui vreo icoană”

(Poezie din volumul „Flori de ață despicate”, de Nicolae Croitoru)

Blând și îngăduitor, răbdător să explice, deschis să înțeleagă și cu o sensibilitate uriașă, pe care încerca să o ascundă sub fermitate, Nicolae Croitoru a debutat la vârsta de 70 de ani.  

Nu memorii, nu proză, ci poezie. Apoi a venit și proza.

Cu încântare și uimire, cititorii descoperă în volumele autorului îmbinarea trăirilor pe care le poți avea după ce ai traversat aproape toate etapele vieții. Cred că, mai presus de spaime, de resemnare sau de satisfacție stă împlinirea.

Nicolae Croitoru și-a făcut o descriere perfectă în trei fraze: „Despre mine nu pot să agăț în cui vreo icoană. N-am fost nici prea frumos, nici prea deştept şi, în niciun caz, răsfăţat de soartă. Tăria am dobîndit-o din sărăcie şi greutăţile vieţii”.

Dacă vom învăța că niciodată nu e prea târziu și că greutățile ne pot ambiționa să reușim, înseamnă că domnul Croitoru și-a îndeplinit misiunea pe pământ.

Mai jos, redăm două texte ale scriitorului și publicistului Ion Cristoiu.

Cum l-am convins pe Nicolae Croitoru să-și scrie Memoriile

E un lucru știut că mi-am făcut un stindard din pledoaria pentru descoperirea și publicarea de memorii, atît despre perioada postdecembristă, cît și pentru cea anterioară, zisă și a regimului comunist. Sub acest semn, l-am bătut la cap pe Nicolae Croitoru, autorul excelentului volum de proză prezentat de mine la rubrica intitulată Cărți primite cu dedicație, de pe cristoiublog.ro, să-și scrie memoriile și, evident, să le publice în serial în calitate de colaborator.

Născut în 1946, Nicolae Croitoru a avut o carieră tipică unui băiat sărac, dar înzestrat cu inteligență și ambiție în regimul comunist. A urmat o școală profesională, care i-a asigurat profesia de lăcătuș mecanic la Uzina de aluminiu Slatina. Ar fi putut să se mulțumească, așa cum au făcut mulți alții, cu condiția de muncitor, onorabilă în regimul comunist. Asemenea tuturor celor ambițioși, deciși să-și depășească condiția la care-i condamna situația părinților, a urmat liceul la seral, apoi, la fără frecvență, Facultatea de Filosofie și Facultatea de Economie din București. De ce la fără frecvență? Pentru că situația materială nu-i permitea să urmeze la zi o facultate. Și-a depășit cu brio condiția de muncitor, devenind profesor de Economie Politică la Liceul din Slatina. După cum era de așteptat de la un tînăr dotat și ambițios, a intrat în politică. A fost pe rînd prim secretar al Comitetului Orășenesc UTC Slatina, apoi secretar al CC al UTC (1974-1980), vicepreședinte al Consiliului Culturii, vicepreședinte al Radioteleviziunii Române. Decembrie 1989 l-a prins în funcția de secretar al Comitetului Municipal de Partid București, după ce fusese tot aici șef de Secție.

Nicolae Croitoru n-a fost la București un secretar oarecare. A fost secretar cu propaganda și cultura. Dacă ne gîndim la cîte instituții de cultură erau în București la vremea respectivă, avem imaginea unui activist pus să administreze în anii Ceaușescu unul dintre cele mai grele, și mai complicate domenii. Un domeniu care, pe măsură ce regimul Ceaușescu devenea tot mai dogmatic, tot mai arbitrar în materie de libertate de expresie, cerea unui activist ca Nicolae Croitoru efortul unui mers pe tăișul unei săbii. Amintirile oamenilor de cultură din București conturează în persoana lui Nicolae Croitoru un activist care a făcut mult bine culturii din Capitală într-o vreme cînd nu prea erau condiții pentru așa ceva. Nici politice, și nici economice.

Știind acest destin al lui Nicolae Croitoru, l-am convins să întrerupă lucrul la noul roman și să se apuce de memorii.
Am făcut-o nu numai pentru interesanta sa experiență de viață, care se cerea consemnată în scris, dar și pentru talentul de prozator dovedit în cartea de schițe și nuvele Biserica de sub salcie. L-am convins că la un asemenea talent, memoriile pot avea o valoare literară de excepție.

Cînd am primit primul calup – ca să-i spun așa – dedicat, potrivit înțelegerii, zilelor premergătoare căderii lui Nicolae Ceaușescu așa cum au fost ele trăite de un activist al Comitetului Municipal de Partid București, am avut o mică descumpănire. Așa cum se vede din textul publicat de noi, memoriile dedicate acestei perioade debutează cu istorisirea unei întîmplări reale, cea a vizitei unui fost coleg acasă la activistul Nicolae Croitoru. Ei drăcie! mi-am zis, cititorii nu vor crede o iotă din această istorisire, abordînd-o ca pe o născocire a autorului. Cum adică? se vor fi întrebat ei, ditamai activistul de profesie, ridicat de jos în ierarhia de partid, cu o carieră de peste cincisprezece ani în Mișcare, vorbea astfel despre Nicolae Ceaușescu? Mergînd mai departe cu lectura memoriilor, mi-am dat seama că istorisirea din debutul textului are o valoare documentară de excepție. Ea dezvăluie, pentru prima dată în memorialistica foștilor activiști, adevărata stare de spirit care domnea în activul de partid în ultimele zile ale regimului Ceaușescu:
Ostilitatea față de politica dusă de Nicolae Ceaușescu în ultimii ani ai domniei sale.

Așa cum am mai scris, prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost imposibilă dacă activul de partid, Securitatea, administrația de stat nu și-ar fi dorit asta.
În ultimii ani ai domniei sale, așa cum se vede din primele pagini ale memoriilor lui Nicolae Croitoru, Nicolae Ceaușescu devenise greu de suportat de cei care aveau obligația prin statut să-i transpună în practică indicațiile aberante:
Activiștii de partid.

Cu deosebitul său talent de prozator, Nicolae Croitoru surprinde în premieră postdecembristă așteptarea de la o zi la alta a căderii lui Nicolae Ceaușescu. Așteptare nu numai din partea oamenilor simpli, dar și dacă nu mai ales din partea activiștilor de partid, aflați într-o situație mai grea decît cea a oamenilor muncii, pentru că trebuiau să aplice în viață ceea ce nu se putea aplica fără a trece drept idiot.

(Ion Cristoiu)

Realismul magic

Ca prozator, Nicolae Croitoru a debutat în 2019, la RAO, cu volumul de schițe și nuvele Biserica de sub salcie.

E o lungă tradiție în critica și istoria literară ca, în comentariile volumelor de debut prin schițe și nuvele, să apară, în final, întrebarea:

Va fi în stare autorul să facă saltul la roman?

E o întrebare care-l scotea din sărite pe Tudor Arghezi.

Marele scriitor deslușea în ea o ierarhizare în materie de proză.

Romanul e superior prozei scurte.

Romancierii sînt mai prozatori decît autorii de schițe și nuvele.

Tudor Arghezi avea motive să  vadă în credința asta o stupizenie.

Anton Pavlovici Cehov n-a scris  nici un roman, ci doar schițe și nuvele.

Înseamnă asta că n-a rămas în Istoria literaturii universale ca un prozator de geniu?!

Cînd am citit și comentat volumul Biserica de sub salcie nu mi-am pus o clipă  (și n-am pus public) întrebarea despre saltul lui Nicolae Croitoru la roman.

Au trecut de la debut doi ani.

Nicolae Croitoru semnează un roman.

Și avînd în vedere că romanul abordează printre bolile de care e lovit Pămîntul și Pandemia, intrată în conștiințe de abia prin martie 2020, putem spune că Nicolae Croitoru a lucrat la roman doar 9 luni, din aprilie pînă în decembrie 2020, cînd volumul a fost dat la tipar.

E un salt de la proza scurtă la roman?

Întrebarea se pune în chip tradițional pentru a avertiza că romanul e superior schiței, povestirii, nuvelei.

Eu însă pun întrebarea într-un alt plan.

E un salt al prozatorului Nicolae Croitoru de la volumul de debut la volumul din 2021, subintitulat roman?

Răspunsul, obținut după lectura volumului Pandemia Albastră, e pozitiv.

Da, prin raportare la volumul din 2019, Pandemia Albastră mărturisește  un salt al autorului în mai multe planuri.

Nu neapărat – repet – saltul de la proza scurtă la roman.

Biserica de sub salcie m-a surprins prin deosebita capacitate a autorului de a-și face de cap  prin ceea ce pe vremuri se numea,  cu trimitere la Un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez sau la Serile de lîngă cătunul Dikanka, al  lui Gogol,  realism magic.

Realismului magic i se spune  azi fantasy.

Acest talent – rar la prozatorii noștri – de a conferi fantasticului forța realului, de a trece de la real la fabulos și invers în chip firesc, asemenea unei plimbări de seară pe vremuri, fără mască, își spune cuvîntul și în Pandemia albastră.

În volumul Biserica de sub salcie fantasticul se manifestă în hotarele satului românesc.

În romanul Pandemia Albastră, autorul trece nu doar hotarele satului românesc, dar și pe  cele ale țării, ba chiar și  pe cele ale Sistemului solar (o parte din roman se petrece pe Planeta Verde aflată în afara Sistemului nostru solar) pentru a plasa în lumea romanului personaje și întîmplări ținînd de genul fantasy.

Fantasticul apare în diferite chei – de la cea gravă, înfricoșătoare – aventura lui Antonio pe Planeta Verde pînă la cea comică (virușii angajează dialoguri cu oamenii)

Alături de fantasy, Nicolae Croitoru pune la lucru noi formule:

Science Fiction, reportajul de călătorie, eseul.

Titlul romanului ar putea să înșele.

Deși în cuprins e abordată Pandemia sub diverse aspecte – științific (unul dintre personaje,  Elizeia,  e cercetător în domeniul imunologiei și virusologiei,  lucrează la OMS), filosofic (autorul intervine în text cu propriile gînduri),  realist (prin intermediul lui George și al Elizeii, e descrisă – cu talent – atmosfera de pe mult mediatizata navă de croazieră Diamond Princess), romanul nu e unul despre Pandemia de Coronavirus, ci despre Pandemia Albastră,  ca metaforă pentru nenorocirile  provocate de om Planetei.

Există în roman o secvență ce poate fi trecută drept tipică pentru perspectiva naratorului asupra Pandemiei. Grație unei navete cosmice de   circulație curentă – sîntem în plină fantasy – cîteva personaje văd Pămîntul de sus din Cosmos. Nu numai Pandemia, dar și alte boli ale Pămîntului sînt radiografite dintr-o perspectivă globală.   Profesiile celor două personaje care susțin narațiunea – Elizeia și George – fac credibile dialogurile de idei dintre cei doi, toate consacrate problemelor globale ale omenirii. E dificil să prinzi romanul Pandemia Albastră într-o singură formulă. Îl putem defini ca aparținînd genului fantasy. Sau genului parabolă. Sau genului realism magic. Sau chiar genului SF. Dacă ar fi să alegem am prefera formula romanului eseu. Toate formulele romanești sînt puse la lucru pentru a face din  carte o meditație neliniștitoare asupra Planetei numite Pămînt. Perspectiva globală e înlesnită și de caracterul internaționalist al personajelor. Proza de pînă acum a lui Nicolae Croitoru limita circulația personajelor în hotarele satului românesc. Eventualele ieșiri din sat erau în sus, pe verticală, spre Dumnezeu, spre Rai.  Personajele din Pandemia Albastră se mișcă firesc pe Glob.  Unul dintre cele două personaje care susțin bolta romanescă e un român – George. Acesta se  căsătorește cu o filipineză. Chiar dacă aceasta se dezvăluie a fi tot româncă,  în momentul cunoașterii de către George, e o străină. Întîlnirea are loc la Madrid. Cei doi merg în chip firesc prin toată lumea: de la Bruxelles la Beiging.  Cei doi își dau întîlnire în Singapore.  Mersul pe Glob  e pentru românul George la fel de firesc ca mersul țăranilor din satul românesc la cîmp.  Ce departe sîntem de vremurile în care consătenii Vitoriei Lipan se cruceau la știrea că există trenuri!

Prin Pandemia Albastră, prozatorul Nicolae Croitoru și-a lărgit lumea creației sale de la satul românesc la universul interstelar.

Fără să se rătăcească o clipă.

(Ion Cristoiu)