1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Fragmente din veșnicie pentru uzul muritorilor de rând

11  – 17 martie

PUȚINI AU FOST, MULȚI AU RĂMAS. Formula prin care poetul avangardist, ilegalist, comunist din convingere, Ștefan Roll, pe numele lui real Gheorghe Dinu, a definit categoria celor care în perioada interbelică și în timpul războiului au luptat efectiv „pentru socialism”, se potrivește de minune unora care s-au declarat sau se declară disidenți, opozanți ai sistemului și regimului antedecembrist… Cu atât mai valoroase sunt exemplele de autentici adversari ai sistemului și regimului dinainte de 1990.

Astfel, la 16 martie 1989, ziaristul francez Gilles Schiler a publicat în cotidianul „Liberation” un amplu interviu exploziv cu poetul Mircea Dinescu. Și în legătură cu acest act de curaj, de mare responsabilitate (cu adevărat) civică, au avut și au loc controverse. Cine recitește incitantul text își dă seama (dacă dorește să fie obiectiv) că nu mulți concetățeni ar fi fost capabili de o asemenea analiză, inclusiv pe teme economice, la nivelul celei emise de Mircea Dinescu. Niciun fel de chestiune colaterală referitoare la acel interviu și la omul care l-a acordat nu poate să anuleze ceea ce a reprezentat o poziție publică extrem de valoroasă sub aspect ideatic și, repet, un act curajos asumat deschis de poet. Ceea ce au zis și zic anticomuniștii post-factum despre „rezistența” lor se descalifică prin ridicol și rizibil comparativ cu ceea ce a făcut Mircea Dinescu. Și alții (puțini) asemenea lui.

Pentru înțelegerea demonstrațiilor lui Mircea Dinescu, consider că este semnificativ să redau un fragment din interviu:

„Tentativele de revenire la normalitate care se manifestă în câteva țări vecine, n-au cum să placă staliniștilor de profesie, care văd un pericol și o ineficiență de tip burghez în faptul că oamenii nu mai vor să lucreze ca vitele, că au pretenții la sindicate independente, că vor haine mai viu colorate, sâmbetele libere și dreptul de a spune NU, atunci când ar trebui spus NU. Polemizând cu Geneza, conducătorii Partidului au proiectat, nu demult, apariția unui om de «tip nou» pe teritoriul României, numai din păcate, majoritatea covârșitoare a populației e alcătuită din oameni de «tip vechi», sensibili încă la foame și frig și incapabili să facă față condițiilor austere și glaciale de laborator, necesare întrupării acestui «homo ceaușisticus», îngrășat cu ideologie și costumat în retorica grosieră a propagandei de partid.”

Nu-mi pot explica de ce un act la fel de temerar, cel al altui poet, Dan Deșliu a fost receptat (de fapt a fost uitat), în alt mod decât a beneficiat Mircea Dinescu. Este vorba despre scrisoarea deschisă a lui D.D. citită la „Europa liberă” la câteva zile după apariția interviului lui M.D. în „Liberation”. Sigur, D.D. nu era tot atât de carismatic precum M.D., dar, asemenea celui mai bine cunoscut, s-a aflat – și el – în sediul TVR în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Am vorbit cu Dan Deșliu la telefon; se afla la etajul XI în blocul-turn. N-a dorit să apară, atunci, pe micul ecran din motive pe care nu mi le-a prezentat. Numele lui a fost inclus în lista celui dintâi CFSN, iar Dumitru Popescu-Dumnezeu l-a bălăcărit, deoarece din pricina lui n-ar fi fost lăsat (chipurile) să vorbească în fața camerelor de luat vederi (m-am referit la acest „episod” în primul volum al memoriilor mele intitulate „Cu televizorul ați mințit poporuʼ!”, D.P.-D. gratulându-mă și pe mine cu cele mai sofisticate injurii). Consider că am obligația să redau, măcar câteva fragmente din textul scrisorii lui Dan Deșliu, document (foarte puțin cunoscut de marele public) care a constituit unul dintre cele mai puternice acte de disidență:

„Domnule Președinte, după 40 de ani, folosesc un mod de a mă adresa diferit de cel de tovarășe. Pare mai cinstit. Cei pe care îi călcați în picioare zi de zi nu pot fi tovarăși cu cei care-i calcă în picioare. Dumneavoastră credeți că sunteți mai presus de toți ceilalți.

Folosesc un anumit post de radio, și nu de radio București. Este cunoscut că scrisorile curente nu ajung la dumneavoastră. Scurt. V-am trimis, din iunie 1988, ceva cu referire la sate. După aceea, am avut probleme cu poșta și cu telefoanele. După cum știți, am pornit, în 1945, pe un drum care proclama un itinerar și obiective total diferite. Dacă aș fi știut că drumul duce la actuala situație, dacă aș fi știut din nou că în locul monarhiei ereditare vom beneficia de o dictatură exclusivă, m-aș fi alăturat fără ezitare celeilalte părți. Ca unul pe care l-ați invitat chiar să colaboreze la ceea ce părea că aveți intenția să faceți la începutul anului 1965, trag concluzia că am nu numai dreptul, ci obligația să vă spun în mod public că sunt dator.

Domnule Președinte, suntem la capătul puterii, răbdărilor, al absurdului multilateral dezvoltat, din cauza unei viziuni aberante a realității. Dumneavoastră credeți că sunteți nu numai șeful suprem, nu numai dictatorul, nu numai împăratul sau părintele națiunii, Dumneavoastră ați stabilit, pur și simplu, că sunteți proprietarul României, al solului și subsolului, al apelor dulci și sărate, al aerului, al celor în viață și chiar al morților. Al Adevărului și al Dreptății. Dumneavoastră sunteți misticul ireductibil (…).

În 1965, spuneați într-o cuvântare că niciodată nu a fost și niciodată nu va mai fi o ființă atotștiutoare. Dar iată că ați ajuns la ideea că fenomenul a devenit realitate, în persoana dumneavoastră. Rezultatul? Un adevărat dezastru național. Ne luminăm casele cu becuri egale cu lumânarea, în timp ce pe șantierul de construcții al Palatului Republicii ard torente de electricitate. Televiziunea și presa sunt proprietatea familiei dumneavoastră. Am ajuns – adică, dumneavoastră ați ajuns – să vindeți oamenii pentru mărci și dolari. Acest lucru înseamnă «soluționarea definitivă a problemelor naționale».

Dar copiii?… Poate că nu vi s-a adus la cunoștință că și copiii sunt dirijați pentru franci francezi, lire italiene.

Dumneavoastră, ca și mine, am fost născuți în timpul Regelui Ferdinand. Am avut ocazia, nu o dată, să-l văd pe urmașul său, Carol al II-lea, plimbându-se pe Calea Victoriei ca un pieton, însoțit de doi sau trei membri ai Gărzii sale personale. Iar astăzi? Trecerea automobilului prezidențial este precedată de sirene.

În numele poporului sunt puse în practică tot felul de abuzuri, încălcarea legilor, a Constituției, violarea corespondenței, nerespectarea deliberată a obligațiilor asumate prin Tratatele Internaționale.

Este constituția țării pentru dumneavoastră altceva, decât un petic de hârtie? Dacă ar fi altfel, buldozerele nu s-ar năpusti zi și noapte asupra caselor individuale din satele țării, prinse în «planuri de sistematizare». (…)

Am avut un prieten, Gheorghe Ursu, care a fost ucis de securiști zeloși, pentru că și-a scris în intimitate jurnalul. Doina Cornea nu a făcut altceva decât să-și exercite dreptul de a-și exprima opiniile, garantat de lege. Eu nu mă consider un dușman sau un disident, ci doar un om care are idei și păreri. Și nu mai public de multă vreme, pentru că sunt de părere că un scriitor nu poate să slujească pe cei care nu au vreo legătură directă cu realitatea și viața României de astăzi.

Dan Deșliu”

Într-o scrisoare adresată, la rândul ei, Președintelui Nicolae Ceaușescu, scrisoare datată 17 martie 1989, Doina Cornea declara: „Susțin protestul poetului Dan Deșliu”. Totodată, solicita să se pună capăt neîntârziat prigonirii unor disidenți, menționându-i, în acest sens, pe Dan Petrescu, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Liviu Cangiopol, Aurel Dragoș Munteanu, Karoly Kiraly, Mariana Celac. De asemenea, a cerut să se publice, din nou, poeziile Anei Blandiana. Din motive pe care nu cred că mai trebuie să le invoc, redau două fragmente din protestul Doinei Cornea:

„Susțin conținutul scrisorii celor șase foști înalți demnitari comuniști (chiar fără să am vederile lor în timp ce dețineau funcții importante), pentru că acea scrisoare, dincolo de orice apartenență politică, cere, în primul rând, o normă socială: respectarea Constituției, respectarea demnității umane; și, în funcție de această normă, reglementarea raportului dintre stat și societatea civilă (…)

Domnule Președinte, trădători nu sunt aceia care spun adevărul, criticând cu prețul libertății lor anumite aspecte negative ale treburilor obștești. Fără recunoașterea greșelii, este imposibilă îndreptarea ei. Este cea mai elementară regulă, atât în viața morală, cât și în viața socială, politică sau economică. Trădători sunt, în schimb, aceia care nu-și respectă promisiunile și angajamentele luate, cei ce mistifică adevărul, cei ce nu respectă Constituția, cei ce impun populației privațiuni ce-i amenință existența; trădători sunt cei ce distrug cultura, credința, valorile, însuși sufletul neamului.

Două legi ale istoriei au funcționat și funcționează fără greș, de-a lungul secolelor. Prima ar suna cam așa: respectul cetățenilor față de conducătorii lor este direct proporțional cu respectul conducătorilor față de cetățeni. Nicio demagogie, în istorie, n-a putut înfrânge această lege. A doua lege se întemeiază pe faptul că o bună guvernare are șanse de succes doar atunci când ea ține cont de aspirațiile poporului de modul său specific de a fi și de a dura în lume. Nu încercați să ne dezrădăcinați din leagănul nostru spiritual. Nu veți reuși.”

Mai notez că, la începutul lui aprilie 1989, Geo Bogza, Ștefan Augustin Doinaș, Dan Hăulică, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu și Mihai Șora i-au adresat lui Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, o scrisoare prin care îi cereau să-l apere pe poetul Mircea Dinescu.

Cu excepția unor cărți ale lui Gabriel Andreescu (el însuși un disident redutabil – cum, de altfel, am mai relevat, cu probele aferente), nu a fost elaborat un studiu serios, cu toate virtuțiile istoriei ca știință, despre fenomenul (din păcate, de amploare modestă) reprezentat de opoziția reală, publică, față de sistemul și regimul antedecembrist. Și pentru că m-am referit la „dimensiuni”, se cuvine să redau lista de disidenți/opozanți alcătuită exhaustiv, în ordine alfabetică, de „Europa Liberă” (chiar dacă sunt omisiuni sau, dimpotrivă, includeri nejustificate): P. Alexandrescu, Gabriel Andreescu, Dan Badea, F. Balint, Ferenc Barabas, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Mihai Botez, I.C. Brătianu, T. Brișcan, Silviu Brucan, Ion Bugan, Cristian Butușină, Liviu Cangeopol, Alexandru Călinescu, Liviu Cană, Mariana Celac-Botez, Doina Cornea, Mihai Creangă, Cs Gymesi Eva, Dan Deșliu, Mircea Dinescu, Radu Enescu, Iuliu Filip, Radu Filipescu, Ion Fistioc, V. Hanu, Gheorghe Huțanu, Florentin Scalețchi, Lucian Iancu, Mircea Iorgulescu, Dumitru Iuga, Leontin Iuhas, S. Kanyadi, Karoly Kiraly, Mariana Marin, Alexandru Mateescu, Dumitru Mazilu, Corneliu Mănescu, M. Mesmer, Teohar Mihadaș, Dumitru Mircescu, Aurel Dragoș Munteanu, Gheorghe Năstăsescu, Adrian Niculescu, V. Opriș, Bodo Pal, M. Pavelescu, Nelu Prodan, Vasile Paraschiv, Constantin Pârvulescu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, N.C. Popescu, Ion Puiu, Lucian Raicu, Nicu Stăncescu, Mihai Stănescu, N. Stoia, D. Steza, I. Suciu, Suto Andras, I. Templfli, Sorin Toma, Laszlo Tokes, G. Tărlescu, E. Ujvarossy, P.V.M. Ungureanu, Gheorghe Ursu, I. Vistea, Gheorghe Vasilescu.