1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nota de plată pentru nesocotirea lecțiilor unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat

4  – 10 martie

INTEMPESTIV ȘI DISCRET. În ziua de 9 martie 1989, corespondentul nostru pentru Dobrogea, Ilie Șerbănescu (a nu se confunda cu ziaristul-economist care lucra, atunci, la revista „Lumea”) mi-a telefonat agitat că, în acea dimineață, Nicolae Ceaușescu vizita șantierul Centralei atomo-electrice de la Cernavodă. M-a întrebat ce să facă; i-am spus să se ducă degrabă „la fața locului”. Nu era prima dată când N.C. pleca în vizite fără să fie însoțit de presă.

Și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător. Pe la începutul anilor ʼ70, într-o dimineață, când mă aflam pe strada Doamnei, la magazinul unde se vindea presă străină, l-am văzut pe Nicolae Ceaușescu. Cerceta clădirile din jur. N-am stat pe gânduri și am telefonat la redacție pentru a se lua de urgență contact cu echipa de permanență de la CC al PCR (strada Doamnei era foarte aproape de sediul fostului Comitet Central al Partidului) și să-i spună să vină imediat unde se afla N.C. împreună cu suita restrânsă de demnitari, pentru a filma. Eu am plecat pe urmele „Șefului cel Mare”. Securiștii din Gardă m-au lăsat să mă apropii, deoarece mă cunoșteau din zeci și zeci de vizite de lucru. Așa că mi-am notat aprecierile și indicațiile pe care le da N.C.  Ajunsesem pe strada Lipscani când – îndrumată tot de ofițeri din Direcția a V-a – echipa noastră a apărut intempestiv în fața lu N.C., surprins că se filmează fără acordul lui. S-a uitat în jur, m-a văzut că notez, a dat din mână, așa cum obișnuia și a șuierat „Fie!”. Chiar s-a amuzat. Pe parcurs, a adoptat comportamentul oficial, „clasic” în vizitele de lucru. Până la urmă, am fost felicitat pentru inițiativa mea, iar textul reportajului pe care l-am scris și câteva fotograme din filmul TVR au fost distribuite de AGERPRES întregii prese. În alte situații asemănătoare, N.C. a interzis să se dea informații despre unele vizite, chit că a lăsat, câteodată, echipele de filmare să-și facă treaba (pentru istorie!).

Ilie Șerbănescu a ajuns la Cernavodă în timp util. Vizita era în curs de desfășurare. N-a fost, însă, lăsat să filmeze din considerente de secret de stat. N.C. n-a dorit să se filmeze diferite echipamente și instalații din motive numai de el știute.

La vizită a participat și prim-ministrul Constantin Dăscălescu. Acest fapt mi-a întărit convingerea că avea loc o adevărată vizită de lucru, determinată (cum am mai aflat după ceva vreem) de marile întârzieri înregistrate la montarea utilajelor și de unele accidente la punctele cele mai nevralgice ale viitoarei Centrale. La o ulterioară ședință a CPEx s-au examinat aceste teme, așa că voi avea prilejul să prezint unele detalii.

PEREN ȘI CONJUNCTURAL. Insistența cu care ni se solicita să tratăm sistematic și „tot mai aprofundat” temele producției și utilizării energiei electrice se explicau prin contextul în care avusese loc vizita la Cernavodă. Măsurile draconice de reducere a consumurilor energetice aveau efecte pozitive extrem de modeste. Mai degrabă, făceau mult rău, nu numai populației, ci și economiei, mai cu seamă în condițiile funcționării unor mamuți energofagi.

Cauzele crizei prelungite și agravate pe măsura trecerii timpului, erau adânci, dintr-o perioadă în care cerințele insuficient fondate de a se dezvolta forțat industria grea au dus la neglijarea inadmisibilă a sectorului energetic. Dacă la finalul anilor ʼ50 din secolul trecut, industria energetică devansa ca ritm de creștere industria grea, în 1989, se ajunsese la o evoluție opusă, criza căpăta proporții fără precedent.

Potrivit studiilor profesorului Constantin Ionete (la care m-am mai referit și voi reveni negreșit în alte episoade), necorelarea dezvoltării accelerate și de proporții cu utilizarea capacităților de producție a atins cote foarte ridicate în grupa ramurilor energointensive. În această privință, ramura energie electrică a înregistrat cel mai scăzut nivel de utilizare a capacităților existente fiind cuprins în perioada analizată între 55,1% și 69%.

În celelalte ramuri, indicele de utilizare a capacităților a fost ceva mai ridicat, fără să depășească 78% în industria chimică și petrochimică, 79% în metalurgie și 84,2% în industria constructoare de mașini. Astfel de indicatori de folosire a capacităților de producție sunt caracteristici pentru perioadele de criză, devenită cronică.

În toate aceste ramuri, principala cauză a subutilizării capacităților a constituit-o lipsa de materii prime, materiale și mai ales de energie. Fenomenul a fost provocat din această cauză în proporții de peste 53% în industria chimică și petrochimică, de peste 26% în industria constructoare de mașini (unde a atins și niveluri de 40% în anumiți ani) și de peste 20% în metalurgie.

Deficitul resurselor n-a întrerupt „hemoragia” de fonduri de investiții în capacități noi, supradimensionate. Ca urmare, s-au permanentizat și adâncit dezechilibrele în balanța resurselor interne de combustibili energetici și tehnologici.

Recurgerea la importuri pentru menținerea ramurilor producătoare de energie și a ramurilor energointensive la limita funcționării a antrenat reculuri succesive.

Resursele totale de energie primară, care, în proporție de 63%, au fost consumate de industrie, iar în cadrul acesteia de ramurile energointensive (peste 82%), au fost completate într-o măsură crescândă prin importuri.

Aportul intrărilor din import la consumul de energie primară a crescut de la 28%, în 1985, la 39,9%, în 1989.

Producția internă de energie primară nu a fost în măsură să statisfacă nevoile de ansamblu ale economiei, nivelul ei fiind apropiat și câteodată chiar depășit de consumul industrial.

Pentru încetinirea ritmului de creștere a importului de energie primară s-a acționat – fără rezultate – prin măsuri care au antrenat alte dezechilibre. Mai la îndemână a fost intensificarea eforturilor pentru explorarea și exploatarea zonelor petroliere. Dar producția de țiței a scăzut an de an, deoarece nivelul tehnologiilor era limitat la forări pentru adâncimi mici și medii. La gazele naturale forțarea producției a dus la scăderea rezervelor cunoscute sub limitele normale. Acoperirea cu rezerve a scăzut de la 35,4 ani, în 1960, la 30,4 ani, în 1970, 22,3 ani, în 1980, și 16,4 ani, în 1989.

Din aceleași motive, s-a urmărit modificarea volumului și structurii balanței resurselor de energie primară prin creșterea, în salt, a producției de cărbuni inferiori (lignit) și atragerea, neverificată în exploatare până atunci, a altor combustibili cum au fost șisturile bituminoase.

În acest scop, investițiile în extracția de cărbuni s-au dublat, crescând de la 4,8 miliarde de lei, cât au fost în 1980, la 10,2 miliarde lei, în 1989. Lucrările și producția de energie electrică pe bază de lignit, pe lângă efortul investițional, au dus și la creșterea concentrațiilor de substanțe nocive în atmosferă și, în general, la degradarea mediului. Până în 1988, din bazinul Rovinari au fost strămutați 20.000 de locuitori și au fost scoase din circuitul agricol 6.000 ha.

În ceea ce privește folosirea șisturilor bituminoase de la Anina, după lucrări de investiții de peste 8 miliarde de lei, obiectivul a fost abandonat pentru că arderea acestora nu s-a dovedit realizabilă.

Poate că aici avem de-a face cu o deformație profesională. Dar chiar în postura de doctor în economie consider că am spus, deocamdată, de ajuns, despre criza energetică din 1989.