1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Când aproape totul o lua la vale…

4  – 10 martie

TESTE DE SUPORTABILITATE. Cred că din toate cele prezentate, până acum, rezultă că multe decizii la nivel național aveau – sub aspect sociologic – menirea de a experimenta, pe oameni, „tratamente” de inginerie socială în condiții de supraviețuire. Din această perspectivă, numeroase Decrete semnate de Nicolae Ceaușescu au reprezentat adevărate performanțe în privința identificării de noi și noi modalități (fanteziste) de realizare a planurilor și programelor care se prăvăleau, valuri-valuri, asupra populației, împingând până la cotele zădărniciei aproape întreaga existență cotidiană. Sigur, țin seama de o cerință fundamentală a economiei, și anume obținerea de cât mai mult cu cât mai puțin. Este, în definitiv, definiția productivității muncii și, în general, a tuturor tipurilor de eficiență economică (și nu numai).

De aceea, reamintesc principiile lui Henri Ford, care au revoluționat producția industrială mondială la începutul secolului al XX-lea: „cele mai bune produse”; „cele mai mici costuri”; „cele mai mari salarii”. Într-un anumit sens, era enunțată astfel și ideea co-interesării materiale, cu toate efectele ei pozitive în materie de eficacitate și eficiență reale. Or, tocmai în această zonă, N.C. se dovedise nu numai „zgârcit”, ci și „sinucigaș”; n-a vrut să înțeleagă că „mai multul” nu implica, sub niciun motiv, costuri umane inacceptabile și că „mai puținul” nu era echivalentul unor rezultate economice tot mai modeste, iar unele, de-a dreptul păguboase.

Aceste sublinieri au fost prilejuite mai ales de succesiunea „evenimentelor” din ultima lună a primului trimestru al anului 1989, „evenimente” care atestau că obiectivele stabilite se îndeplineau cu mult sub „cotele” dorite de Nicolae Ceaușescu. Aproape totul o lua la vale. De aici, o serie de alte și alte „ședințe de analiză” și „măsuri speciale” pentru eliminarea restanțelor. Dar care era raportul dintre cauze și efecte?

Nu a existat ocazie oficială sau neoficială în care examinarea, la „vârful” Puterii, a mersului economiei să nu aibă drept componentă „intensificarea muncii politico-educative”. O energie considerabilă –  percepută și de mine, în formele cele mai acute, în funcția pe care o aveam la RTV – se consuma pentru „mobilizarea maselor în vederea realizării exemplare a planului unic de dezvoltare economico-socială a României”. Zilnic, conducerea Radioteleviziunii primea „indicații” în legătură cu temele care se cereau tratate cu prioritate, iar acestea priveau invariabil țintele menționate de Nicolae Ceaușescu în frecventele lui discursuri. Bineînțeles, se întocmeau planuri de emisiuni care se uitau în sertare, întrucât la numai câteva zile distanță erau înlocuite cu altele „și mai și…”.

O ilustrare cât se poate de elocventă a acestui „stil de lucru” era oferită chiar la începutul lunii martie 1989 de „Propunerile privind organizarea manifestărilor politico-educative și cultural-artistice pentru sărbătorirea Zilei Internaționale a Femeii în R.S. România”, document voluminos aprobat de Nicolae Ceaușescu personal, după ce trecuse prin filiera secretarilor CC al PCR.

Textul era tipic pentru maniera în care perechea prezidențială „își fura singură căciulă”. Pierderea simțului măsurii se reconfirma și prin includerea unor manifestări care omagiau nu femeile țării, ci „Eroul între eroii neamului, Nicolae Ceaușescu”. Bineînțeles, nu era uitat nici „emitentul militant revoluționar, om de știință de înalt prestigiu internațional, Elena Ceaușescu”.

Cea mai mare parte a documentului (nimic neobișnuit nici în această privință) viza:

„Măsuri pentru mobilizarea mai amplă a maselor de femei la îndeplinirea programelor de dezvoltare socialistă a patriei, elaborate sub conducerea secretarului general al partidului, pentru îndeplinirea exemplară, ritmică, integrală la toți indicatorii, a planului pe anul 1989 pentru a-și spori contribuția la transpunerea neabătută în viață a politicii partidului, la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate”.

Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, mai treacă-meargă. Numai că documentul continua astfel:

„Un accent deosebit se va pune pe realizarea producției fizice, cu prioritate a producției pentru export, pentru înfăptuirea prevederilor din programele de organizare și modernizare, ridicarea nivelului tehnic și calitativ al produselor, reducerea consumurilor materiale, valorificarea superioară a materiilor prime, ridicarea eficienței întregii activități economice, prin aplicarea principiilor autoconducerii și autogestiunii, autofinanțării, întărirea ordinii și disciplinei, a responsabilității față de apărarea proprietății socialiste”.

Curat sărbătorire a femeii cu asemenea texte redundante! Se înșira – aproape cu aceleași formulări – mai tot ceea ce conțineau documentele avizate de-a lungul timpului de Nicolae și Elena Ceaușescu. Dacă nu se regăseau mot-à-mot citate, hârtiile erau retrimise, pe întreaga filieră, în „jos” până la gazetarul, de regulă de la „Scânteia”, agreat pentru a lucra în compania selectă a unor lideri de partid. Până unde se putea ajunge (iertată să-mi fie – și de această dată – repetarea) se constata în paragraful următor:

„În acțiunile care se vor organiza, o atenție deosebită se va acorda maselor de femei de la sate pentru a participa cu răspundere la înfăptuirea obiectivelor noii revoluții agrare, a orientărilor și indicațiilor secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, cu privire la realizarea și depășirea planului de dezvoltare a agriculturii în 1989, pregătirea temeinică a campaniei de primăvară…”. Apoi, se trecea la concretizări privind ritmurile de creștere a producțiilor vegetale și animaliere ș.a.m.d.

Asemenea texte erau nu numai indigeste, ci (în cazul în care mai găseau cititori, în special cititoare) provocau o legitimă reacție de respingere deoarece statutul real al femeilor se înfățișa în mare parte, în „culori” distonante, nu numai cu propaganda oficială, ci și cu preceptele fondatoare ale partidelor de stânga, inclusiv comuniste; chiar instituirea Zilei Internaționale a Femeii – ca fapt istoric – aparținea mișcărilor de stânga. Dar nu totul era în alb și negru. Până și anticomuniștii notorii, precum Stéphane Courtois și Vladimir Tismăneanu, au fost obligați (pentru a nu se face total și definitiv de râs) să recunoască o serie de date care confirmau, între altele (cu doza de relativism aferentă), succesul operațiunii de alfabetizare (femeile reprezentau circa două treimi din numărul analfabeților înregistrați în România anului 1945), accesul neîngrădit la procesul electoral (dreptul de vot al femeilor s-a exercitat, pentru prima dată, în țara noastră, la 19 noiembrie 1946), eliminarea discriminărilor în materie de legislație, sprijinul social acordat (cât a fost, cât este) pentru creșterea și educarea copiilor (alocații, înființarea rețelelor de creșe și grădinițe), egalitatea de șanse (cel puțin la modul intenție) în formarea profesională, creșterea ponderii femeilor în structurile de conducere a societății ș.a.m.d.

BANALITATEA NEVEROSIMILULUI. După cum nu există niciun motiv pentru a nega ceea ce a fost realmente pozitiv în politica promovată de N.C. de ocrotire a copiilor și de emancipare a femeilor, tot atât de nepermis ar fi să ignorăm ceea ce a fost profund negativ în această sferă nu numai social-economică, ci și morală. Avem de-a face – așa cum am mai demonstrat – cu o parte inseparabilă a atentatului direct la însăși fibra biologică a națiunii române. Poate, pentru unii, o asemenea „sentință” sună teribil de exagerat, dar faptele, în cazurile de bună-credință, îi vor aduce, negreșit, în matca adevărului.

Momentul cel mai dramatic, cu efecte tragice pe parcursul a peste două decenii, se localiza în emiterea Decretului nr. 700/1966, respectiv în imixtiunea brutală, inumană, aproape nelimitată, în viața femeii prin interzicerea avortului și prin măsuri colaterale de încălcare a dreptului la intimitatea vieții personale. Rezultatele au fost catastrofale, pe toate planurile. Întrucât au apărut, în perioada postdecembristă, numeroase și valoroase studii privind politica pronatalistă concepută și promovată în „Epoca de Aur”, nu voi repeta bogăția de informații care confirmă dureroasa realitate. Numărul femeilor care și-au pierdut viața în urma așa-numitelor întreruperi ilegale de sarcină s-a majorat în două decenii, de cinci ori, ajungând, în 1986, la aproape 3 la mie. Mortalitatea infantilă a crescut continuu, ceea ce s-a reflectat și în diminuarea sporului natural al populației.

Incontestabil, în perioada 1965-1989, femeile au avut un relativ larg câmp de afirmare, depășindu-și, în mare parte, condiția anterioară de „sclave domestice” (cu tot ceea ce presupunea acest „statut”). În 1989, au reprezentat 41 la sută din numărul total al salariaților, ajungând la 3,3 milioane. Numai că, în ramurile cu nivelul cel mai scăzut de calificare și salarizare, cum ar fi, de exemplu, industria textilă, ponderea femeilor depășea 70 la sută. În domenii mai cuprinzătoare, se înregistrau, de asemenea, ponderi majoritare: în sfera comerțului, bunăoară, depășeau 63 la sută, în sistemul medical reprezentau mai mult de 75 la sută, iar în învățământ se apropiau de 67 la sută. Ei bine, în toate aceste sectoare, salariul mediu net era sub cel la nivel național.

O situație și mai gravă prezenta structura pe sexe și în privința veniturilor din agricultură, în special din sectorul cooperatist. Din cei 2 milioane de cooperatori apți de muncă, 1,2 milioane erau femei. În condițiile în care normele stabilite arbitrar, fără măcar să se în considerare diferențierea obiectivă a capacității lor de muncă în comparație cu a bărbaților, o jumătate de milion de femei nu efectuaseră, în 1988, volumul de muncă minim „decretat”. Bineînțeles, o asemenea stare de fapt însemna, o sursă de venituri la limita supraviețuirii, chiar dacă luăm în considerare producția de pe micile loturi personale.

Femeile salariate și cele din CAP-uri îndeplineau, în același timp, partea cea mai grea din îndeletnicirile casnice. Se instituise un veritabil „patriarhat de stat” printr-o sumedenie de modalități – de la acte de umilire directă, de subordonare necondiționată (prin nesocotirea, în numeroase cazuri, a Codului Familiei, a Codului Civil, a Codului Muncii) până la cvasiinexistenta sancționare a violenței în familie. Cât privește reprezentativitatea în diverse structuri instituționale, am avut de-a face și cu un formalism cras, atât prin stabilirea de procente cu mult sub ponderea femeilor în respectivele entități, cât și prin șubrezimea (ca să spun așa) criteriilor de promovare, nepotismul, favoritismul, absența meritocrației fiind prezente în mai toate zonele politicului, economicului și socialului. Ceea ce găsim din belșug și în prezent (2024).