1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Echilibristică fără obligatoria plasă de siguranță

4  – 10 martie

LA CHEREMUL VREMII ȘI VREMURILOR. La începutul lunii martie 1989 regretatul operator de imagine, Dan Gheorghiu, mi-a povestit că Nicolae Ceaușescu, în timpul unei vizite la final de săptămână pe șantierul de la „Casa Poporului” (astăzi, „Parlamentul României” și sediul altor instituții, precum și al unui muzeu permanent de artă contemporană), a repetat de câteva ori: „Nu mai vine primăvara aia?!”. Era o replică la încercarea specialiștilor de a motiva întârzierea multor lucrări – la „Casa Poporului” și pe alte mari șantiere – prin „condițiile meteorologice nefavorabile”.

În viziunea lui N.C., întregul sezon bun pentru construcții (cel puțin intervalul martie-octombrie) se cerea folosit pentru finalizarea unor construcții faraonice, inclusiv Muzeul Național de pe strada Știrbei Vodă, de unde dorea să primească Parada de 23 August, cu prilejul împlinirii a „45 de ani de la Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”.

Economiștii știu prea bine că eficacitatea și eficiența fiecărui efort investițional – mai cu seamă în sfera social-urbanistică – se pot măsura doar printr-un număr de ani după darea în folosință. În același timp, a contat și contează enorm durata execuției. Legislația antedecembristă prevedea expres o durată de execuție între 3 și 7 ani, în funcție de natura, de complexitatea „obiectivului”, însă – de cele mai multe ori – aceste termene nu erau respectate, în principal, din motive obiective. În ceea ce privește „Planul de sistematizare și modernizare a Municipiului București” (la care mă voi referi, cu precădere, în unele dintre episoadele următoare), întârzierile erau considerabile, nu numai din pricina caracterului nerealist al termenelor stabilite, ci și a modului în care acționa Nicolae Ceaușescu însuși, pe fiecare șantier vizitat. După „modelul” pe care îl oferea, „procedau” și cei mai mulți „executanți” la nivel național ori local. Era un paradox: cel care cerea permanent „accelerarea lucrărilor” împiedica, mereu și mereu, atingerea acestui obiectiv.

În context, amintesc că, în 2013, arhitectul Gheorghe Leahu a dat publicității jurnalul său personal, care vizează perioada 1985-1989. Citindu-l, mi-am reamintit că, exact la începutul lunii martie 1989, fiul meu, arhitect la „Proiect București” (unde era șef de secție Gheorghe Leahu), mi-a adus albumul memorialistului, apărut, atunci, cu imagini din Bucureștii de odinioară, dar și cu „noile construcții”. S-a tipărit în 4.000 de exemplare și s-a epuizat în trei zile. Indirect, albumul se constituia într-o critică dură la adresa „celui dintâi arhitect al țării”. Ei bine, Gh. Leahu a prezentat zeci de situații în care s-au pierdut cantități uriașe de materiale, timp, bani din cauza schimbării, în repetate rânduri, a soluțiilor arhitectural-urbanistice, conform unui principiu imuabil: bunul-plac. Tema a mai fost tratată. Acum adaug câteva detalii. De la lățimea trotuarelor până la modificarea cursului Dâmboviței, de la amplasarea stațiilor de metrou până la finisajele la unele blocuri, de la fațada Teatrului Național până la amenajarea zonei Văcărești (inclusiv construcția Institutului Medico-Legal), totul a fost schimbat de nenumărate ori. După unele calcule întocmite inevitabil cu o mare aproximație (dată fiind penuria de informații cât de cât veridice), pierderile provocate de asemenea „suceli” s-au ridicat, în ultimul deceniu al „Epocii de Aur”, la 10-12 la sută din PIB-ul anului 1988.

DUPĂ „OBICEIUL PĂMÂNTULUI”. Mai tot ceea ce s-a construit, în special în anii 1965-1989 face – și în prezent (2024) – obiectul unor aprige controverse. Se pun sub semnul întrebării nu numai „rațiunile” unor decizii, ci și aspecte pe care o parte considerabilă a populației le apreciază, integral ori parțial, drept pozitive. Ce nemulțumiri să provoace concetățenilor, veniți din lumea ruralului, dar și din mahalalele Capitalei, faptul că au avut parte – pentru prima dată în viață – în așa-numitele „blocuri comuniste”, de apă curentă, energie electrică, instalații sanitare în locul cișmelei și latrinei din fundul curții, de alimentare cu gaze în locul „primusului”, un fel de „ochi de aragaz”, dar care funcționa cu… spirt? Orice s-ar spune (în pofida frigului și a altor crâncene privațiuni din ultimii ani ai domniei lui N.C.), ajunseseră la un alt nivel de civilizație, în adevăratul înțeles al cuvântului. La fel, metroul (cu toate hibele de atunci și de acum), regularizarea cursului Dâmboviței, multe edificii publice, inclusiv „Casa Poporului”, au rolul lor funcțional negat mai ales de tot felul de „talibani” autohtoni.

Evocam memoriile arhitectului Leahu. Ei bine, autorul povestește despre multe dintre cele necunoscute de milioane de oameni, de la cei care și-au văzut a doua zi locuințele demolate până la cei care nu și-ar fi imaginat, nici în ruptul capului, că peste o săptămână vor părăsi pentru multe luni localitatea în care lucrau în urma ordinului expres, obligatoriu de a se muta la București, în barăci, pe „șantierele sistematizării și modernizării”.

Cu aproape doi ani înainte de ivirea primăverii lui ’89, la 7 iulie 1987, adică la un deceniu după dezastruosul cutremur din 4 martie 1977 (când a fost lansat de Nicolae Ceaușescu amintitul „Plan de sistematizare și modernizare a Municipiului București”, de fapt, existent din 1935, solicitat de Carol al II-lea), El și Ea, aflați pe șantierul de la „Casa Poporului”, au cerut să se jaloneze cu baloane galbene viitorul bulevard „Victoria Socialismului”, până departe spre Șoseaua Mihai Bravu. Au ordonat, apoi, „să se taie un bulevard de trei-patru kilometri și larg de 92 de metri până dincolo de Poșta Vitan”. Tot ceea ce se afla în drum, trebuia demolat. Pentru a se trece neîntârziat „la treabă” N.C. a cerut să vină pe noul șantier toți lucrătorii de la ICSIM, circa 15.000, apoi 5.000 de militari și 4.000 de meseriași din provincie. În total, 24.000 de oameni care se alăturau celor peste 30.000 care se aflau în plină activitate pentru realizarea „grandioasei opere constructive”.

În primăvara anului 1989, supărat, la culme, că la mai toate „obiectivele” se înregistrau întârzieri, a dispus să se suplimenteze „efectivele” (îndeosebi cele ale Armatei) și să se accelereze livrările de materiale pentru construcții, operațiuni în care erau antrenate zeci și zeci de întreprinderi din toată țara. La prima vedere (din nou, bat-o vina, aceeași „percepție”), sute de mii de oameni aveau de lucru, ceea ce nu era rău deloc, mai ales prin percepția de astăzi (2024) privind gravitatea șomajului. Cu toate acestea, nu poate fi evitată întrebarea: era rațional, fie și numai sub aspect economico-social, să se consume resurse inimaginabile pentru cei care nu știau „dedesubturile afacerii”, în vederea împlinirii unor ambiții megalomanice? De aici, o altă întrebare: erau priorități reale asemenea construcții în condițiile imenselor dezechilibre ale economiei românești din anii supuși, aici, analizei?