1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Rescrierea istoriei pentru mistificarea prezentului

4  – 10 martie

BATE ȘAUA CA SĂ PRICEAPĂ… De mai bine de un deceniu, continua să fie în vigoare, în 1989, o Hotărâre a CPEx (la care, de altfel, m-am mai referit) privind interdicția de a se marca, la nivel național, aniversările, așa-zis „ne-rotunde”. Cum, însă, s-a văzut, au existat și excepții. Le consemnez, deoarece, unele dintre ele, au căpătat o mai mare importanță comparativ cu cele „rotunde” (5, 10, 15, 20 de ani ș.a.m.d.). Astfel, presa a primit indicația să se ocupe „corespunzător” și de împlinirea a 44 de ani de la instaurarea – la 6 martie 1945 – a Guvernului condus de dr. Petru Groza. Cu toate că evenimentul aniversat prezintă (și acum, în 2024) un interes special, fiind considerat de unii drept „începutul comunizării României”, în economia acestui serial nu-i pot acorda un spațiu amplu. Dar, în 1989, tocmai faptul că n-am avut de-a face cu o aniversare „rotundă” a căpătat semnificații deosebite.

Este interesant de remarcat ce idei au fost „sugerate” presei pentru marcarea respectivei aniversări. Încă din titlul articolului (dau exemplul „Scânteii”), observăm că denumirea Guvernului (impus de URSS prin celebrul A.I. Vîșinski la 6 martie 1945) a fost schimbată față de cea de la data respectivă. Acum, în 1989, se numea nu „Guvern de largă concentrare democratică”, ci „Guvern revoluționar-democratic”. Se făcea astfel legătura cu actul de la 23 August 1944, botezat drept „Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”. Adică, o legătură între două falsuri. Apoi, nu se mai amintea nimic despre implicarea sovietică. Evenimentul era apreciat exclusiv ca o victorie a maselor din România în continuitatea „organică” a momentelor esențiale din întreaga istorie națională. Bineînțeles, toată „demonstrația” se baza numai pe aprecierile lui Nicolae Ceaușescu pe această temă. Nu s-a uitat să se menționeze la superlativ participarea României la înfrângerea hitlerismului și hortismului, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei „de sub jugul Germaniei naziste”.

După două paragrafe din amintitul articol, zona istorică a fost abandonată brusc și s-a trecut la prezent (1989). Au urmat osanalele la adresa lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu și pe tema realizărilor istorice ale socialismului și rolului României în lumea contemporană.

Nu cred că are rost să reiau acum amintirile mele, în calitate de utecist, participant la marile demonstrații și marșuri din 24 februarie și 6 martie 1945, așa cum au apărut în unele din cărțile pe care le-am dedicat, deopotrivă, perioadei antedecembriste și anilor care s-au scurs de la „evenimentele” din finalul anului 1989. Rememorarea de față și-a propus altceva, și anume să aducă în atenția cititorului încă o mostră a modului în care, periodic, se rescrie istoria, chiar dacă mărturii esențiale au fost date (deliberat) uitării, iar adevărații participanți (dovediți ca atare) au dispărut din istoria oficială.

UTIMUL JURĂMÂNT MILITAR TIP RSR. Tot în ziua de 6 martie 1989 au avut loc în întreaga țară ceremoniile de depunere a Jurământului militar în unitățile Ministerului Apărării Naționale și în unitățile Ministerului de Interne. Ca de obicei, în ultimii ani, aveam intenția să trimit, la fiecare ceremonie centrală (de la București) câte un cameraman. Filmările se efectuau în plină zi și, prin urmare, nu era nevoie și de un „luminist” (electricianul care mânuia un mini-reflector; noi îi spuneam „feștilă”). Cât despre sunetist, nici vorbă. Se difuzau, de regulă, două reportaje de maximum trei minute fiecare, comentate din off.

Ei bine, atunci, duminică, 6 martie 1989, ni s-a cerut să trimitem la fiecare festivitate câte doi operatori și câte un sunetist pentru a realiza reportaje de mai mare amploare. De asemenea, în premieră, echipele urmau să fie conduse de un redactor care să fie în contact direct cu organizatorii festivităților. Era limpede că li se acorda solemnităților repetitive o importanță specială.

Până la urmă, am trimis degeaba redactorii și sunetiștii. Indicația inițială s-a  contramandat pe parcurs. Nu sincron, nici măcar foarte scurte fragmente din cuvântările principale. Aveam doar să difuzăm textul obligatoriu primit de la AGERPRES. Am încercat să-mi explic bâlbâiala decidenților cu ajutorul ofițerilor de la MApN și MI care au venit la TVR pentru a supraviza filmulețele. Mi-au spus că s-a lucrat mult la cuvântări, diferitele variante concentrându-se asupra „gradului de combatitivitate” cu înțeles polemic. Nu mai era nevoie de explicații suplimentare. Orientările finale puteau fi stabilite numai la cel mai înalt nivel.

Care a fost finalitatea jurnalistică a întregii tevaturi?

Cele așa-zise două reportaje au avut nu numai aceeași structură, ci au fost alcătuite din fraze aproape identice. Începeau cu descrierea sumară a atmosferei în care s-au desfășurat festivitățile, o atmosferă de angajare generală „în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite de tovarășul Nicolae Ceaușescu pentru întâmpinarea cu mari realizări a aniversării zilei de 23 August și a Congresului al XIV-lea al PCR”. Al doilea paragraf conținea omagiile „clasice” la adresa lui Nicolae Ceaușescu și al treilea elogiile aduse Elenei Ceaușescu. Erau, însă, oarecari diferențe de cuvinte. De pildă, în primul reportaj, Elena Ceaușescu era numită, între alte calități excepționale, „savant de largă recunoaștere internațională”, iar în al doilea „savant de renume mondial”. Paragraful al patrulea conținea legământul de a îndeplini, la un înalt nivel calitativ, Directivele comandantului suprem, iar următorul paragraf includea o formulare-cheie, respectiv angajarea de a se forma ca militari „pentru a fi gata, în orice moment, la chemarea țării, la ordinul comandantului suprem ca – împreună cu întregul popor – să apere cuceririle revoluționare, libertatea, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a scumpei noastre patrii, Republica Socialistă România”.

Dar, în definitiv, ce se spunea în solemnul jurământ? Ca unul care a făcut Armata la Vânătorii de Munte (la Sinaia) vreo trei luni după absolvirea Facultății (am devenit locotenent-major), în urma atâtor reportaje de Radio și Televiziune, am învățat textul pe de rost:

„Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei înscrisă în Constituție, eu…, cetățean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forțelor armate, jur credință nestrămutată poporului român și patriei mele socialiste.

Jur să respect legile țării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerințele regulamentelor militare și ordinele comandanților și șefilor mei, atât pe timp de pace, cât și în timp de război.

Jur să nu-mi precupețesc sângele și viața pentru a apăra pământul strămoșesc, independența și suveranitatea patriei, cauza socialismului.

Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”.

NOPȚI ALBE. Nu, nu este vorba despre romanul lui Dovstoievki, ci despre câteva nopți în care am citit, pe nerăsuflate, două cărți nu tocmai subțiri. Nu interesează, desigur, modul în care îmi gospodăream fantomaticul timp liber, ci contextul în care s-a consumat respectiva lectură.

Printre cei mai avizi cititori ai Buletinelor de „uz intern”, venite la Redacția de actualități (am povestit câte ceva și despre ele) se numărau colonelul Florea Dragne, locotenent-colonelul Nicolae Cenușă și căpitanul Valeriu Pricină (ultimul, cunoscut și telespectatorilor din prezent prin apariția lui frecventă la unele posturi de știri în calitate de lider al unei asociații a militarilor în rezervă și în retragere). Citeau Buletinele în biroul meu, însă, unele discuții le aveam pe culoare, din motivele bine cunoscute. De la Dragne am aflat că se tipăresc, sub egida Consiliului Politic Superior al Armatei, cărți interzise publicului larg, consacrate vieții și activității militare a Mareșalului Ion Antonescu, feldmareșalilor Reich-ului, comandanților americani și britanici, ale multor altora indezirabili, teme care mă interesau și pe mine.

Cei trei ofițeri alcătuiau Redacția emisiunilor pentru militari, fiind subordonați direct generalului, doctor în istorie, Ilie Ceaușescu, prim-adjunct al ministrului Apărării Naționale, șeful Consiliului Politic Superior al MApN (CPSA).

Generalul Ilie Ceaușescu profita de statutul lui de frate al liderului suprem și își permitea ceea ce altora le era interzis cu desăvârșire. Între altele, patrona traducerea și publicarea în limba română a unor cărți de tipul celor enumerate. E adevărat, în Editura Militară, condusă, pe atunci, de maiorul Ioan Talpeș, se mai publicau cărți ceva mai eretice, inclusiv despre participarea Armatei Române pe Frontul de Est, însă, acestea toate erau interpretate exclusiv „în lumina concepției despre istorie a tovarășului Nicolae Ceaușescu”.

Așa, în contrapartidă, colonelul Dragne îmi împrumuta unele cărți cu regim de circuit închis, luate de el de la Biblioteca CPSA. Avea obligația să le înapoieze în cel mult o săptămână. Mie mi le împrumuta pentru maximum două nopți.

Una dintre cărți era editată de Centrul European de Cercetări Istorice din Veneția. Mi-a atras atenția precizarea de pe copertă potrivit căreia erau publicate mărturii și documente coordonate și îngrijite de Iosif Constantin Drăgan. Numele lui îmi era cunoscut de mai mulți ani, de când a fost primit de Nicolae Ceaușescu. „Europa liberă” făcuse atunci mare caz, deoarece oaspetele liderului suprem român fusese inclus în lista „legionarilor notorii”, precum și în cea a colaboratorilor „oficinelor hitleriste din România”. Mă interesau prea puțin toate acestea. Titlul impresionantului volum sintetiza întregul demers editorial: „Antonescu, Mareșalul României și războaiele de reîntregire”. Țin minte că m-a frapat consonanța evaluărilor privind Frontul de Est cu aprecierile din volumele apărute în Editura Militară din București, destinate marelui public autohton.

După decembrie 1989, această carte și multe altele, asemănătoare au fost reeditate „la lumina zilei” și, astfel, am avut posibilitatea să le citesc pe îndelete.

Am încercat, în acele zile ale începutului de martie 1989, să descifrez semnificația efortului de informare a multor ofițeri superiori în legătură cu lucrările de istorie apărute în Occident, în limba română ai căror autori fuseseră declarați „persona non grata” de autoritățile de la București. Ba, mai mult, absența unor introduceri, a unor adnotări și a unui aparat critic atesta intenția celor care au aprobat tipărirea de a nu se angaja în polemici și nici de a-și asuma responsabilități față de punctele de vedere exprimate de autori.

În mai multe convorbiri cu generalul Ioan Talpeș, am aflat lucruri interesante despre grupul de istorici format din specialiști relativ tineri, grup coagulat în jurul generalului Ilie Ceaușescu, al cărui obiectiv principal consta în căutarea și prezentarea (totuși, selectivă) a adevărului istoric într-o manieră ceva mai curajoasă, chit că existau mari riscuri determinate, mai ales, de conjunctura externă. Cum, în fiecare început de an, se trimiteau spre aprobare la Cabinetul 2 Planurile editoriale, multe propuneri erau fie modificate (mai ales în legătură cu oportunitatea „politică” a diverselor apariții, cu numărul de pagini și cu tirajele), fie respinse de Elena Ceaușescu, care numea „cărămizi” cărțile apărute în Editura Militară. Solicita ori eliminarea de pe „listă” a multor propuneri, ori reducerea substanțială a numărului de coli de tipar.

Dincolo, însă, de aceste șicane, aprobarea Planurilor editoriale (ca, de altfel, a planurilor de emisiuni RTV, a producției cinematografice etc.) pe anul 1989 a devenit o operațiune coordonată în vederea regândirii modului în care urma să fie prezentate, mai ales, cele două aniversări „rotunde”, respectiv manifestarea breslelor din ziua de 1 mai 1939 și a celei din 23 August 1944. Când voi ajunge la aceste două „sărbători” și „sărbătoriri” voi avea prilejul să consemnez maniera în care se cerea să fie scrisă istoria contemporană a României „în lumina concepției revoluționare a tovarășului Nicolae Ceaușescu”.