1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Obiceiuri vechi, fațadă nouă

29 ianuarie – 4 februarie

BĂGATUL DEGETELOR ÎN OCHI. Una dintre cauzele diminuării efectelor propagandei oficiale a fost dădăceala, respectiv deficitul cronic de încredere în capacitatea concetățenilor noștri de a înțelege sensul, însemnătatea unor măsuri, rezultate, evenimente etc. Propagandiștii le cereau să nu gândească independent, cu propriul cap, ci să „ia de-a gata”, nemestecat, ceea ce le ofereau ei. Indiferent de tema abordată, concluzia era aceeași: „Se confirmă și se reconfirmă justețea concepției și acțiunii revoluționare ale tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Nicio fisură în tot ceea ce întreprinde „spre binele și fericirea poporului român”.

Din articolele omagiale și din alte luări publice de cuvânt apărea foarte clar că la „vârf” exista o unitate deplină, iar Nicolae Ceaușescu reprezenta „farul călăuzitor”. Dar, oare, în realitate, cum și ce gândeau?

Despre unele figuri (persoane, personaje, personalități) prezente în acel spațiu exclusivist, respectiv CPEx, voi povesti deseori în paginile care urmează. Acum, mi se pare potrivit să citez câteva opinii referitoare la cel care prezida ședințele. Încep cu un „veteran”, Paul Niculescu-Mizil (deținător al multor funcții în conducerea partidului și statului, membru al acelui Comitet încă din 1965). A publicat sute de pagini despre Nicolae Ceaușescu în memoriile lui apărute în primii ani postdecembriști. În urma unui slalom printre tot felul de nuanțări, a ajuns la următoarea concluzie ușor… amețită:

„Este evidentă tendința lui Ceaușescu de a se descotorosi de foștii colaboratori ai lui Dej. Eliminarea acestor lideri (…) a slăbit posibilitatea ca dinăuntrul acestei conduceri (CPEx) să existe o rezistență mai puternică (dar la câtă „rezistență” se manifestase cu excepțiile pe care le voi aminti? – T.B.)  la tendințele și măsurile subiective și voluntariste ale lui Ceaușescu. Aceasta a creat condiții favorabile instalării conducerii personale a acestuia sau, cum am mai numit-o eu, bicefale”.

Ștefan Andrei (membru supleant al CPEx viceprim-ministru în 1989, anterior secretar al CC al PCR, apoi ministru de Externe) a fost mai incisiv, în calitate de exponent al zicalei „După război mulți viteji se-arată”. Diverse caracterizări se găsesc în fraze foarte lungi; din acest motiv, îl voi cita într-o expresie laconică. Sunt exemple extrase din „Jurnalul de închisoare”, vol. 1, Editura „Orizonturi”, 2016:

„Cretinul de Ceaușescu” (p. 62), „sforar între sforari” și „intrigant” (p. 90), „manevră murdară”, „critică demagogică” (p. 164), „dominant, despotic, dur, violent, abuziv” (p. 184).

La rândul său, Dumitru Popescu-Dumnezeu (voi preciza în alt loc de ce i se spunea și „Dumnezeu”; membru al CPEx, secretar al CC, apoi rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”), a scris enorm despre cel pe care l-a numit, între alte sintagme devenite clasice, „Erou între eroii neamului”. Avem la dispoziție numeroase pagini antologice (o spun fără urmă de ironie), cu totul și cu totul remarcabile ca operă politico-literară, ca spectacol intelectual, fapt care mă va îndemna să-l citez de foarte multe ori. Acum, rețin din volumul II al „Memoriilor”:

„Într-o primă fază, era eficient, prezenta siguranță în decizii, în momentele cruciale nu se bâlbâia, nu ezita”, iar „în faza ultimă ajunsese un moșneag prost, miop și încăpățânat”. DP-D a adăugat că N.C. suferea de „scleroză cerebrală galopantă, diabet, adenom și hemoroizi”.

Am lăsat la urmă memoriile lui Silviu Curticeanu, deoarece – vreme de 14 ani (1975-1989) – a fost, zi de zi, împreună cu Nicolae Ceaușescu, în virtutea funcțiilor pe care le-a deținut, mai întâi ca Secretar prezidențial și al Consiliului de Stat şi, în continuare, ca Șef al Cancelariei CC al PCR, membru supleant al CPEx (doar în intervalul 24 noiembrie  – 22 decembrie 1989, ceea ce i-a atras câteva condamnări în celebrul „Proces al CPEx”).

Ar merita să se redau sute și sute de fraze dintre cele mai consistente referitoare la Nicolae Ceaușescu, așa cum l-au cunoscut foarte, foarte puțini (sau deloc). Pot doar să recomand călduros citirea volumelor „Mărturia unei istorii trăite” (Editura Albatros, 2000) și „Meditații necenzurate” (Editura Historia, 2007). Pentru ceea ce mi-am propus, în acest episod, citez un scurt fragment din cea de-a doua carte:

„Eu dobândisem, mai bine decât oricine, «arta conversației» cu el (Ceaușescu); să-l aprobi cu orice preț era o prostie; să-l contrazici, o prostie și mai mare; dacă tăceai din gură aveai șansa să-și revină singur; dacă îl contraziceai, fără să știi cum, îl întărâtai într-atât încât rămânea consecvent cu cele spuse, indiferent de dimensiunea prostiei și consecințele posibile. Arta mea consta nu în a-l aproba sau contrazice, ci în a-mi exprima nedumerirea sau a-i pune întrebări suplimentare care, la timp și bine plasate, îl făceau să reflecteze, și-l aduceau, de multe ori, pe făgașul normal. În zilele lui proaste, tot mai frecvente în ultima perioadă, când nervos sau grăbit, pronunța fraze bâlbâite sau neterminate, pentru mine era tot mai greu să-i ghicesc intențiile, iar pentru alții imposibil”.

Noi, „muritorii de rând”, nu aveam informații „de la sursă” despre ceea ce se întâmpla în „culise”; cel mult intuiam că numeroase „proceduri” erau în neregulă din perspectiva binelui individual și public. Nu dispuneam de niciun mijloc pentru a diminua relele și a aduce fie și numai un pic de speranță semenilor noștri. Dar membrii CPEx nu erau „muritori de rând”. Ei știau exact „din priză directă”, în ce consta „procesul decizional” real; erau o parte a acestuia, fie și numai cu ajutorul „fermoarului” la care recurgeau de regulă.

DREPTUL DE A OPTA ȘI OBLIGAȚIA DE A SE ÎNREGIMENTA. Pot fi date multe explicații în legătură cu atitudinea membrilor CPEx în ansamblu și a fiecăruia în parte. Pe parcursul reconstituirii evenimentelor, voi publica datele necesare pentru o cât de fezabilă lămurire a acestei teme esențiale. Existau unele precedente de natură a explica adevăratele lor reprezentări despre familia prezidențială. În trecutul, nu tocmai îndepărtat, au fost câteva „ieșiri din front”. Unul dintre protagoniști a fost Janos Fazekas, unul dintre colegii lui Nicolae Ceaușescu din fruntea UTC, devenit, între timp, ministru, viceprim-ministru, plimbat în tot felul de domenii, membru al CPEx și secretar al CC al PCR. În „memoriile” sale, Dumitru Popescu-Dumnezeu a descris cele întâmplate la ședința CPEx, unde care s-a luat în discuție propunerea ca Elena Ceaușescu să fie nici mai mult, nici mai puțin, „aleasă”, dintr-o dată,  membru titular al Academiei R.S.R.. Mimând modestia, E.C. a spus ceva bălmăjit din care ar fi rezultat că se cam codea. Atunci, Janos Fazekas a spus că treaba-i lămurită: „Dacă Tovarășa nu vrea, să fie pe voia sa”. Imediat, Nicolae Ceaușescu a întrerupt ședința. La reluare, după o pauză relativ mare, s-a dezlănțuit, acuzându-l pe Fazekas de toate relele de pe pământ. Deznodământul: Fazekas s-a pensionat, iar Elena Ceaușescu a devenit academician.

Al doilea caz l-a avut în prim-plan pe Virgil Trofin, de asemenea unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Nicolae Ceaușescu, considerat la începutul anilor ’70 din secolul trecut drept numărul 2 în partid.

La 12 decembrie 1979, Virgil Trofin a fost numit ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei. Nimic din activitatea lui anterioară nu-l recomanda în această funcție. Fusese, în tinerețe, ajustor-mecanic la Atelierele CFR Nicolina din Iași, devenit activist UTC și PCR, pentru a ajunge, „la vârf”, prim-secretar al CC al UTC. De aici, a mai fost un singur pas până la calitatea de membru al conducerii partidului. Începând din 1972, a fost „plimbat”, la rândul lui, ba la sindicate, ba la guvern, ba la cooperația agricolă, ocupându-se, în Executiv, de comerțul interior, de serviciile prestate populației, pentru a redeveni activist, prim-secretar a PCR în județul Brașov, numit mai departe, intempestiv, ministru al economiei forestiere și materialelor de construcții și, mai târziu, coordonator al sistemului energetic național.

Într-un amplu și foarte bine documentat studiu, istoricul Dan Cătănuș a urmărit, în detaliu, tot acest parcurs aiuritor din care a rezultat că Virgil Trofin apărea drept un concurent și un succesor al lui Nicolae Ceaușescu. Pentru a fi «învățat minte», Nicolae Ceaușescu i-a arătat mereu «pisica», fiind «eliberat» din funcțiile amintite în urma unor critici aspre venite direct și indirect de la liderul suprem, secondat de soția sa. Totul a culminat cu ședința CPEx din 21 noiembrie 1981, când a avut loc și un schimb dur de replici între Nicolae Ceaușescu și Virgil Trofin. Am citit stenograma completă a respectivei ședințe și pot depune mărturie că Virgil Trofin s-a purtat demn, a respins acuzațiile considerate de el nedrepte, l-a contrazis pe Nicolae Ceaușescu, a susținut cauza industriei miniere. Niciunul dintre colegii lui nu i-a luat apărarea. A fost destituit și numit, în batjocură, director al IAS Mircea Vodă (județul Călărași). A murit în condiții suspecte, în 1984.