1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Cabinetul 2, asumarea de atribuții fără limite

29 ianuarie – 4 februarie

SPAIME ȘI INTERDICȚII. În seara zilei de 29 ianuarie 1989, după ce a vizat în cabina de montaj Telejurnalul de seară, directorul general, președintele RTV, Constantin Petre, avea chef de vorbă. De fapt, era neliniștit și dorea să-și alunge gândurile negre. Ne cunoșteam de mult, din anii 1965-1968, când colabora, în calitate de cadru universitar, doctor în economie, la emisiunea „Tribuna Radio”, pe care am gândit-o și pe care o finalizam pe post. Se dovedea neconformist, dar și prudent. Mi-a împărtășit, în acele vremuri de deschidere politică opiniile sale mult mai radicale, comparativ cu textele scrise pentru amintita emisiune. N-am mai întâlnit, tot cu treburi profesionale, în perioade diferite când deținea funcții de conducere în aparatul central de partid și de stat. Pe la începutul anului 1982, când era adjunct al ministrului Educației și Învățământului a fost implicat în celebra afacere „Meditația transcedentală” fără să aibă (totuși) vreo vină. L-am întâlnit la Librăria „Mihail Sadoveanu”, când mi-a spus că este „parțial șomer”, adică nu mai deținea nicio funcție, iar leafa împuținată o primea în virtutea efectuării unui stagiu de penitență. Era una dintre victimele Elenei Ceaușescu. Nu știu dacă o mustra conștiința, dar în 1984, l-a „reevaluat” și, la propunerea ei, a fost numit director general, președinte al Radioteleviziunii Române. Așa ne-am reîntâlnit și am colaborat foarte bine.

Pot spune – fără rezerve – că au fost relații prietenești. A mai contribuit un factor la derularea pozitivă a acestor relații. Constantin Petre absolvise cu brio Academia de Studii Economice (ASE), toate treptele carierei universitare, calitate în care am colaborat la scrierea unor studii destinate Comitetului municipal de partid. Între timp, fusese promovat șef de catedră la Universitatea București. Ne împărtășeam deseori punctele de vedere despre starea economiei în ultimul deceniu al sistemului și regimului antedecembrist.

Ei bine, în acea duminică de 29 ianuarie mi-a spus că pentru a doua zi fusese convocat la Cabinetul 2, la ora 10.00. De aici, îngrijorarea sa pe care mi-a destăinuit-o. Emitea tot felul de ipoteze.

La 30 ianuarie, spre amiază, când a revenit la Televiziune, a convocat o ședință cu șefii de redacții. În stilul său moromețian (se născuse și copilărise în Teleorman) a prezentat „sarcinile date RTV de tovarășa Elena Ceaușescu”. Cele mai multe priveau „aplicarea neabătută a indicațiilor de inestimabilă valoare teoretică și practică ale tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Nu le amintesc, deoarece despre ele va mai fi vorba până la finalul acestui serial. Mai târziu, am aflat că E.C. a criticat vehement „politica de cadre” a conducerii RTV, faptul că au rămas angajate persoane care nu-i plăceau, că prezentatoarele sunt „prea decoltate, prea fardate și prea luxos îmbrăcate” și altele de același fel. Oricum, Constantin Petre nu s-a grăbit să ia măsuri, iar tărăgănările s-au prelungit până când a dispărut Cabinetul 2.

În ceea ce privește agenda Tovarășei, este interesant că, în ziua de 30 ianuarie, l-a primit de două ori pe șeful DSS, generalul Iulian Vlad. Era ceva mai puțin obișnuit. Chiar la începutul exercitării funcției de șef al DSS, în octombrie 1987, după ce a fost chemat de Elena Ceaușescu, liderul suprem i-a ordonat ca despre treburile Securității îi era interzis cu desăvârșire să se mai discute cu altcineva în afară de secretarul general al partidului, președintele RSR. Pesemne, însă, că – odată cu trecerea timpului – președintele fusese dat uitării, fie și numai parțial.

Nu mă lansez cu ipoteze nici în cazul primirilor la care mă refer. Cert este că atât informațiile care priveau situația din țară, cât și cele referitoare la evoluțiile externe, care făceau obiectul activității DSS, erau comunicate operativ fie Cuplului prezidențial, fie numai lui Nicolae Ceaușescu, în funcție de natura și importanța evenimentelor. Pe căi diferite, veneau informații și din alte surse, inclusiv pe canalele Direcției de Informații a Armatei (DIA).

La două vești, una caldă, alta rece, referitoare la securitatea internă – arestarea grupului P.M. Băcanu și, respectiv, defectarea lui Liviu Turcu – m-am referit în episoadele precedente. Acum voi reaminti unele evenimente externe despre care Elena Ceaușescu i-a vorbit și lui Constantin Petre și pe care șeful nostru ni le-a comunicat, chiar cu precizarea că detaliile proveneau de la Securitate.

În aproape toate țările socialiste aveau loc „întâmplări” supuse interdicției de a apărea în presa românească, iar despre ele – numai la indicații exprese – se putea lua poziție doar în conformitate cu politica oficială.

În strânsă legătură cu aceste evoluții, ni se cerea, între altele, să ignorăm îmbunătățirea relațiilor Est – Vest, mai ales sovieto-americane, iar în mod special să avem în vizor Ungaria. După adoptarea legii privind acceptarea pluripartidismului, de pe frontispiciul cotidianului PMSU, „Nepszbadsag” a dispărut lozinca marxistă, „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, simbol al tuturor partidelor comuniste. Deși, în România, curentul naționalist oficial se afla în plin avânt, gestul ungurilor, respectiv renunțarea la internaționalismul socialist, a fost perceput la București, mai ales ca o expresie a renașterii iredentismului. În plus, vrând-nevrând reprezenta o spărtură considerabilă în blocul numit, cum de altfel, am subliniat deseori în acest serial „sistemul mondial socialist” din care făcea parte și România.

N-a fost surprinzător nici faptul că ni s-a interzis să informăm și despre deciziile conducerii sovietice privind reluarea campaniei de destalinizare. Cea mai puternică atestare a venit chiar în acele zile de ianuarie 1989 prin aprobarea dată pentru înființarea, la Moscova, a unui ONG intitulat „Memorial”, care – programatic – își propunea să dezvăluie „până la capăt ororile stalinismului”.

„DOSARUL STALIN”. Pentru a înțelege mai bine poziția lui Nicolae Ceaușescu față de Stalin și stalinism (temă deosebit de importantă și când ne referim la ceaușism) reamintesc că, în urmă cu aproape patru luni, în zilele de 4-6 octombrie 1988, în timpul convorbirilor cu Mihail Gorbaciov a fost abordată și tema „Stalin și stalinismul”. Dispunem în acest sens de mărturia lui Ceslav Ciobanu, basarabean, care a fost, din partea sovietică, translatorul principal. Astfel, acesta a povestit următoarele:

„La dineul intim oferit la vila de protocol de la Novo Ogaiovo domnea o opulență culinară neobișnuită, cu vinuri extraordinare, votca tradițională «Stolicinaia», caviar, șampanie și, la desert, coniac și cafea. Toate acestea au avut loc în ciuda renumitei campanii anti-alcool declanșate de Gorbaciov.

Nicolae Ceaușescu a inclus în toastul său respectivul subiect: «Nu sunt un mare admirator al lui Stalin», a început Ceaușescu, «dar el este cel care a înfrânt Germania fascistă, a reclădit Uniunea Sovietică într-o putere mondială, a creat, astfel, o contragreutate la puterea Statelor Unite ale Americii. Sunt sigur că Uniunea Sovietică și Partidul Comunist ar câștiga numai dacă Secretarul său General ar lucra mai mult la probleme interne, lăsând deoparte  problemele externe și cele care privesc istoria, cum ar fi defăimarea lui Stalin».

Aluzia era  cât se poate de clară. A urmat o tăcere lungă și stânjenitoare. Mă așteptam ca Gorbaciov să explodeze, ceea ce s-ar fi întâmplat având în vedere sensibilitatea subiectului, dacă soția sa, Raisa, nu ar fi intervenit. Ca urmare, replica lui Gorbaciov a fost calmă, dar tăioasă și neplăcută pentru Ceaușescu, care nici măcar nu a considerat să-și ascundă simpatia față de tiranul Stalin.

«Știe Secretarul General al Partidului Comunist din România că 95% din timpul meu este dedicat problemelor interne care s-au acumulat vreme de decenii și care nu au încă o rezolvare? Starea economiei este un dezastru, agricultura este  într-un continuu declin, resursele naturale sunt folosite nechibzuit. Numai datorită exporturilor și mișcării prețurilor din piața mondială putem să facem față crizei… Dar problema cea mai dureroasă este trecutul, care este o capcană la fiecare pas al nostru. Conștiința oamenilor este dominată de această moștenire. Folosind metode administrative, de dictatură, după cum sugerează unii, această mentalitate nu poate să fie schimbată».

În acest context, Gorbaciov s-a referit la arhivele care privesc cultul lui Stalin, menționând experiența personală a bunicului său, Pantelei Gopkalo.

«Fiind responsabil cu colectarea produselor agricole din regiunea sa, el a fost arestat, acuzat că este contra-revoluționar al oportunismului lui Troțky și torturat. Chiar după eliberarea lui, după unsprezece luni, el a crezut că Stalin nu știa despre toate aceste crime și orori și – că el – era sigur că tovarășul Stalin va  restabili ordinea. Milioane și milioane de oameni nevinovați, având aceeași soartă, credeau la fel. URSS se afla atunci în stadiul romantic și naiv al evoluției sale, considera Gorbaciov și numai o mică parte a materialului îngrozitor și oribil din arhivele despre era stalinistă fusese descoperită. Este greu să prevezi reacția societății». Propoziția-cheie, subliniată de Gorbaciov la final a devenit profetică. «Toți dictatorii, indiferent de circumstanțe și fapte, termină în același fel: fiind puși la zidul istoriei». După comentariul respectiv, eu nu îmi amintesc ca Ceaușescu să fi abordat, din nou, acest subiect”.

Infinitul număr al capetelor de fir

O ANIVERSARE DE CARE NU ȘI-A AMINTIT NIMENI. Nici măcar autorul serialului de față, deși tocmai despre el este vorba. În iureșul preocupărilor redacționale zilice, am uitat că în ziua de 31 ianuarie 1989 se împlineau exact 40 de ani de când – cu acte în regulă –, am fost angajat la Radiodifuziunea Română. Evident, la oricare zi din aceste patru decenii m-aș fi referit, aș fi găsit câte un „capăt de fir” care, tras la întâmplare, mi-ar fi readus în memorie un episod din sfera experienței gazetărești cu un anumit grad de interes. Dar tot atât de incontestabil este și faptul că trăgând de același fir ar fi ieșit la iveală un altul. Dacă aș fi continuat operațiunea, cu siguranță ar fi apărut încă un fir ș.a.m.d. Dincolo, însă, de aniversarea uitată și, deci, ratată, ar fi de reținut necesitatea parantezelor din alte paranteze, deoarece fiecare fapt are istoricul lui care a implicat oameni legați de alți oameni. Astfel, din biografie în biografie se leagă cel puțin evoluția unui microunivers.

De ce această lungă digresiune, cu certitudine, plictisitoare? Pentru că se leagă tocmai de povestea „capătului de fir”, de această dată adaptată la ziua de 31 ianuarie 1989.

FLAGRANTUL, CA FILĂ DE MANUAL. În seara zilei de 31 ianuarie 1989, a fost arestat, în flagrant, diplomatul Mircea Răceanu. În drum spre Ambasada SUA, la București, unde urma să se prezinte filmul „Spărgătorul de nuci” (după celebrul balet), film în care protagonist era nu mai puțin celebrul balerin Mihail Barâșnikov. Mircea Răceanu a fost oprit de mai mulți ofițeri de Securitate. Asupra lui s-a găsit o notă oficială, pe verso-ul căreia a scris mai multe date și fapte referitoare la situația din România. Dacă încercăm să descâlcim ițele acestei afaceri, vom găsi foarte puțin bănuite „capete de fir” care, împreună, permit să se contureze o rețea complexă de fapte și date circumscrise istoriei PCR și, implicit, istoriei naționale. Așadar, cine era arestatul?

Pentru a răspunde, trebuie să ne referim la părinții lui. Mama, pe numele ei „de fată” Ilonca Pop, devenise membră a PCR încă din anul 1932. Era de profesie textilistă. Biografia ei politică a fost fabuloasă și s-a „împletit strâns cu viața privată, intimă”. Nu este cazul să detaliez, ci rețin doar că din legătura amoroasă cu unul dintre liderii comuniștilor ardeleni, Bernath Andrei, a „rezultat”, în 1935, nașterea lui Mircea, pe atunci cu numele Bernath. Am constatat, din fotografia inclusă în dosarul de arhivă, că asemănarea fiului cu tatăl era izbitoare.

„Capătul de fir” ne permite să punctăm (scuze că revin atât de des cu această sintagmă) faptul că tatăl, Bernath Andrei, a fost împușcat, odată cu alți zeci de deținuți comuniști în închisoarea aflată în apropierea orașului transnistrean Râbnița (acum, în 2024, pe teritoriul Republicii Moldova). Masacrul s-a petrecut în noaptea de 18/19 martie 1944 în condițiile în care, în retragere de pe front, în urma ofensivei Armatei Roșii, un detașament al „Waffen SS” a pătruns în închisoare și i-a măcelărit pe aproape toți deținuții. Potrivit unor informații oficiale, doar doi dintre zecile de deținuți la Râbnița au reușit să se salveze, deoarece nu i-au atins gloanțele când peste ei s-au prăvălit corpurile mai multor împușcați. Desigur, prezintă interes modul în care au izbutit să ajungă în România, trecând prin numeroase filtre. Dar, nu vreau să lungesc paranteza. Unul dintre supraviețuitori a fost Matei Gal, pe care l-am cunoscut la TVR, când îndeplinea o modestă funcție tehnico-administrativă. Cum de a avut un asemenea statut social? Este o altă poveste lungă. O scurtez: în perioada de vârf a stalinismului, în România, Matei Gal a fost interogat trei ani la rând pe tema împrejurărilor în care a supraviețuit masacrului de la Râbnița. Lucra, imediat în perioada postbelică, la Serviciul de cadre al Ministerului de Externe. În 1952, a fost concediat de aici. Nu i s-a oferit un alt loc de muncă. S-a angajat ca muncitor necalificat pentru ca, până la urmă, să ocupe postul de șef de producție (un fel de dispecer tehnico-administrativ) la Televiziune.

Să revin la mama lui Mircea. După 23 August 1944, s-a recăsătorit cu Grigore Răceanu, care l-a înfiat pe Mircea. Tatăl adoptiv, mecanic de locomotivă, a fost – la rândul lui – „ilegalist”. În depoul CFR din Brașov, în calitate de lider sindical, a organizat o mare acțiune de protest față de Dictatul de la Viena, iar în ceea ce privește raptul sovietic din 1940, respectiv ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța s-a disociat net de poziția conducerii PCR de atunci, drept care s-a „ales” cu o excludere din partid. A fost reprimit după război. Între timp, a desfășurat în rândurile ceferiștilor comuniști o intensă campanie împotriva cultului personalității lui Gh. Gheorghiu-Dej, drept care, în 1958, a fost, din nou, exclus din partid. S-a mai „pricopsit” cu doi ani de închisoare.

Închei sumara evocare a unor vremuri mai îndepărtate cu menționarea faptului că tot după 23 August 1944, marelui Spital „Caritas” (spital construit în 1880; în anii postdecembriști, a fost lăsat în paragină și demolat total în 2010), a purtat câțiva ani numele lui Bernath Andrei.

Este cât se poate de evident că Nicolae și Elena Ceaușescu au cunoscut îndeaproape biografiile Ilenei Răceanu, a lui Bernath Andrei, a lui Grigore Răceanu și a lui Matei Gal. Mama lui Mircea Răceanu a avut rolul cel mai important în atragerea Elenei Petrescu (viitoare Ceaușescu) în mișcarea comunistă de tineret. Cercetarea cazului lui Grigore Răceanu s-a derulat în cadrul unei acțiuni mai ample încredințată de Gheorghe Gheorghiu-Dej lui Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de membru al Biroului Politic și secretar al CC al PMR. În ceea ce-l privea pe Matei Gal, între multe altele, ar fi de reținut că în anii 1940-1941, a fost deținut în închisoarea din Caransebeș, alături de Nicolae Ceaușescu și de alți comuniști care au avut funcții dintre cele mai înalte după 23 August 1944 în partid și în stat.

Nu știu cum a primit Cuplul prezidențial arestarea fiului unor foști colegi „ilegaliști”, dar, cu siguranță, a trezit amintiri despre propria tinerețe, despre momente dificile (ca să le spun doar atât) din istoria partidului pe care au ajuns să-l conducă până la ultima lui zi de existență.

În ceea ce îl privește pe Mircea Răceanu, ziua de 31 ianuarie 1989 a marcat, practic, finalul unei vieți duble. A urcat treptele carierei diplomatice până la funcția de director adjunct al Direcției V care acoperea relațiile României cu SUA, Canada și statele din America Centrală și de Sud. Partea a doua, ascunsă, a constituit-o activitatea de spionaj ca agent al CIA. Nu am nicio reținere în a considera că Mircea Răceanu a trădat țara în care s-a născut și a beneficiat de o carieră, care i-a oferit toate condițiile posibile de afirmare profesională. Aserțiunile lui potrivit cărora n-a trădat, ci a luptat împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu (adică a fost un dizident/opozant) nu rezistă în fața adevărului nud. Autenticii dizidenți/opozanți au utilizat cu totul alte mijloace de acțiune; nu au slujit agenturile de spionaj ale altor state. Dar, să-l ascultăm și pe împricinat. În cartea „Infern ʼ89” a scris următoarele despre documentul găsit de Securitate asupra lui la 31 ianuarie 1989:

„Era vorba despre o notă referitoare la rezultatele întâlnirii din 17-18 ianuarie a unei grupe de experți a reprezentanților statelor participante la Tratatul de la Varșovia, pe spatele căreia am scris de mână o serie de informații și aprecieri cu privire la situația internă din țară (…), perioadă în care nu numai că se intensificaseră acțiunile împotriva dictaturii, dar, lucru esențial, aceste acțiuni începuseră să depășească forma unor proteste individuale. Era vorba, precizam eu, de acțiuni de grup, ceea ce nu era caracteristic pentru societatea românească în perioada lui Ceaușescu. Informația se referea la grupul de ziariști de la România Liberă, condus de Petre Mihai Băcanu, din care făceau parte ziariști și tipografi, că întreprinderea poligrafică Casa Scânteii se afla «în stare de alertă» sub controlul Securității.. Știam aceste informații de la cumnatul meu, a cărui soră deținea o funcție de răspundere la combinatul poligrafic respectiv. De asemenea, informam despre poziția Elenei Ceaușescu față de schimburile cultural-științifice cu SUA, posibila schimbare din funcția de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu”.

Aceasta a fost varianta lui Mircea Răceanu. Nu putea să spună toate acestea prin viu grai în frecventele vizite la Ambasada SUA? Varianta Securității era că își făcuse copii după documente secrete și top secrete, „livrate” CIA.