1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Adevărul se afla citind printre rînduri

CE ÎNSEMNA CONVORBIRILE AU FOST SINCERE. Pentru cine avea experiența strict necesară în vederea descifrării mesajelor publice ale lui Nicolae Ceaușescu nu era dificil de sesizat diferența dintre cele spuse și cele gândite. Mai ales în deceniul 1980-1989, era profund interesat să nu transpară informații și evaluări care îi erau defavorabile. Criticile se prezentau într-o formulă edulcorată, mai cu seamă sub forma indicațiilor care, fără excepție, se numeau, în presă, „deosebit de prețioase”. În primele zile din 1989, titlurile ziarelor, ale emisiunilor de televiziune și radio făceau trimitere la „chemările însuflețitoare adresate de tovarășul Nicolae Ceaușescu în Mesajul de Anul nou”. După „Consfătuirea de lucru de la CC al PCR”, pentru scurt timp, referirile la indicații vizau respectivul „eveniment”.

În ceea ce mă privește, am reținut, în special, aprecierea din Mesaj potrivit căreia „în anul 1988, rezultatele au fost, pe ansamblu, satisfăcătoare, deși nu la nivelul prevăzut în plan”. Știam că nemulțumirile liderului suprem reprezentau o fază imediat premergătoare unui scandal monstru. Când, rareori, recurgea, tot în public, la calificativul „necorespunzător”, tărăboiul se lăsa cu sancțiuni. O relativă liniște se lăsa câteva zile, în cazul în care folosea cuvântul „bine”. Când ajungea la „foarte bine” înțelegeam că intervenea cosmetizarea realității, ca replică directă și indirectă la reformele din „sistemul mondial socialist”.

Tot așa, când se caracterizau convorbirile cu oaspeți de peste hotare, drept „calde, prietenești” era de bine, iar când se preciza că „au fost sincere” rezulta că avusese loc o confruntare cu „scântei”.

Pe parcursul rememorărilor mă voi ocupa, negreșit, și de alte formule discursive, definitorii pentru modul în care N.C. aborda temele sale preferate, repetarea unor termeni și a unor sintagme având un „chichirez” perceput doar de un număr restrâns de persoane avizate, inclusiv din presă.

Întrucât unele discursuri, în formă de proiecte, erau scrise de lucrători din diverse domenii, ieșirea din „tiparele” gândirii lui N.C. se lăsa, de regulă, cu nevroze. Pot „furniza” numeroase exemple în acest sens, însă, acum mă voi limita la unul ceva mai „picant”. Întâmplarea mi-a fost povestită de prietenul meu, ziaristul și economistul Marin Dinu.

În turneul pe care l-au efectuat în octombrie 1988, în URSS, China și Coreea de Nord, N.C. și E.C. l-au luat și pe Marin Dinu, cu intenția aproape mărturisită, de a-l verifica pentru o eventuală numire în funcția de „secretar personal” al șefului suprem. În avion, N.C. a comandat un discurs fără să precizeze, însă, cine să scrie draftul. Fiind vorba despre politica externă, misiunea i-a fost încredințată ambasadorului Marcel Dinu. Când i s-a prezentat textul, N.C. l-a aruncat și s-a interesat, pe un ton răstit, cine l-a scris. I s-a răspuns… Dinu. Pe loc, a decis ca respectivul să fie „debarcat din avion” la prima escală. Cum E.C. fusese la originea experimentului cu Marin Dinu, nu s-a lăsat dusă de val și a cercetat tărășenia. Așa a aflat că autorul nu era „preferatul” său. S-a dus glonț la N.C., spunându-i ca să audă cât mai multă lume: „Nu este Marinică al nostru, ci unul de la Externe, tot cu numele de Dinu!”.

Misiunea a fost, de data aceasta, încredințată lui Marin Dinu. Pentru a-l „instrui”, Constantin Mitea i-a spus că discursurile lui N.C. trebuie scrise în limbajul acestuia, iar în legătură cu temele tratate să se documenteze citind „operele tovarășului”. Nicio „inovație” nu era admisă în absența unor „indicații” expres. Este una dintre explicațiile faptului că formulele se repetau, de multe ori, fără să se modifice măcar o iotă din intervențiile publice anterioare.

FOAMEA DE VALUTĂ. Începând cu anul 1980, Nicolae Ceaușescu nu scăpa niciun prilej pentru a atrage atenția că prioritatea-priorităților era exportul, ca o confirmare perpetuă a preocupării lui, niciodată dezmințită, de a se acumula cât mai multă valută liber convertibilă în vederea achitării, înainte de termenele contractuale, a datoriei externe. Odată cu antamarea acestei teme, apare necesară precizarea că, în calitate de doctor în economie (titlu științific obținut în… 1970), voi acorda un spațiu adecvat descâlcirii unor decizii ale lui N.C. din perspectiva subiectelor abordate în procesul pregătirii și adoptării de hotărâri la cel mai înalt nivel în acest domeniu.

Așa se face că duminică, 8 ianuarie 1989, de dimineață, conform dispoziției date la finalul lui 1988, perechea prezidențială a primit „Nota de fundamentare”, pentru cursurile de schimb valutar în noul an. După ce au examinat și modificat propunerile, cei doi au aprobat publicarea în presă a „Listei cursurilor în lei ale valutelor țărilor nesocialiste și ale dinarului iugoslav”. Pentru țările „socialiste” exista un alt sistem de determinare a cursului, mai cu seamă prin recursul la rubla transferabilă, fapt care impune o prezentare separată. Desigur „foamea” cea mai mare se înregistra la valutele menționate în listă (dinarul iugoslav era liber convertibil).

Cursul oficial nu prea avea legătură cu adevărul economic, cel puțin în unele dintre componentele lui. Dolarul american, ca valută deosebit de reprezentativă pentru ansamblul cursurilor stabilite, a fost „divizat” pe mai multe „căprării”. Pe primul loc se afla „cursul oficial”, stabilit atunci, în ianuarie 1989, la… 4,04 lei dolarul. Aici se cuibărea una dintre „șmecherii”. Bunăoară, cetățenii români care aduceau valută în țară (mai cu seamă cei care lucrau legal în străinătate) schimbau dolarii în lei la acel curs extrem de nefavorabil lor. Urma „cursul necomercial” cu 8,0 de lei pentru un dolar; de acest nivel mai favorabil beneficiau, în special, cetățenii străini care veneau în România. Este interesant de remarcat că respectivul curs se aplica și cetățenilor autohtoni care cumpărau valută (în limite foarte stricte) în vederea efectuării unor călătorii în străinătate în interes de serviciu. Al treilea curs era cel „comercial”, de 14,5 lei dolarul. Se utiliza în relațiile de export-import. Este limpede că asemenea operațiuni – fiind efectuate cu țări în care funcționa economia de piață reală – impuneau un curs cât mai apropiat de cel corect, dacă se ținea cont și de paritatea puterii de cumpărare. În orice caz, raportul de schimb continua să fie foarte departe de ceea ce se întâmpla pe piața neagră. Acolo, dolarul se schimba la cel puțin 80 de lei, ceea ce cunoșteau prea bine „autoritățile competente”. Era o formă de manifestare a economiei subterane, dar care constituia o importantă „supapă”, inclusiv de ordin social. Apoi, nu trebuie omis faptul că piața neagră devenise spațiul în care se comiteau și cele mai mari acte de corupție, inclusiv în rândurile nomenclaturii.

Mecanismele de atragere a valutei în vederea achitării datoriei externe erau complexe, cu multe ramificații, ceea ce permitea chiar instituțiilor statului să jongleze în așa fel încât să procure sume cât mai consistente prin mijloace ilegale, condamnate de reglementările în vigoare. Așa s-au creat condiții, încă din primele zile ale anului 1990, să renască – pe scară tot mai largă – formele capitaliste de producție și de schimb, așa numita acumulare primitivă de resurse în sfera proprietății private. Dar, aceasta-i o altă… poveste.

Atentatele neîntrerupte la care era supus adevărul economic depășeau cu mult elementele prezentate până acum. Ele aveau să se amplifice și să se acutizeze pe măsura trecerii timpului, anul 1989 reprezentând și apogeul dezechilibrelor considerabile care au dus – în cele din urmă – la „explozia” și/sau „implozia” din decembrie. N-au reprezentat singura cauză, însă – cu siguranță – una de adâncime, cu efectele cele mai grave.

În sediul CC al PCR, săptămâna a început „în forță”. Toată ziua de luni, 9 ianuarie 1989, a fost consacrată pregătirii „materialelor” pentru continuarea analizelor referitoare la rezultatele economice din  1988 și defalcării „sarcinilor de plan”, în special pentru primul trimestru din noul an. Pe la Cabinetele 1 și 2 s-au perindat numeroși demnitari convocați pentru a da tot felul de explicații. Cele mai multe vizau exportul și, implicit, planul de încasări valutare.

În strânsă legătură cu preocupările presante, determinate de dorința de a se acumula cât mai multă valută, s-a situat tematica ședinței de lucru din 10 ianuarie 1989, consacrată „lichidării stocurilor, inclusiv a pieselor, subansamblelor și produselor finite posibil de a fi livrate la export.” Ședința a început abrupt, printr-o remarcă a șefului cel mare:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: Cine a introdus aici o nouă rubrică? Credit special? Cine a introdus asta? Finanțele, CSP-ul, Aprovizionarea?

Tov. Gheorghe Stoica (ministrul Aprovizionării Tehnico-materiale și Controlului Gospodării Fondurilor Fixe): Un colectiv format din Aprovizionare, Finanțe, Bănci. S-a lucrat împreună. Am spus că este bine să specificăm acest lucru.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu există niciun credit special. De unde ați scos acest lucru? Când spui așa, înseamnă că sunt date credite speciale pentru stocuri.

Tov. Elena Ceaușescu: Cine v-a spus să faceți acest lucru?

Tov. Nicolae Ceaușescu: Unde aveți așa ceva, datele acestea cu credit special? Ministerul Finanțelor, unde aveți?

Tov. Gheorghe Paraschiv (ministrul Finanțelor): Nu sunt la noi, sunt la bănci.

Tov. Elena Ceaușescu: Care bănci?

Tov. Nicolae Ceaușescu: Banca Națională, de unde are?

Tov. Florea Dumitrescu (guvernatorul BNR): Sunt o serie întreagă de stocuri care au fost prezentate separat. Sunt stocurile pentru minereul de plumb, de zinc, de cupru, care nu se lichidează într-o lună sau într-un trimestru, pentru că la Copșa Mică nu se pot prelucra așa repede.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Bine. Ce este cu aceste 8 miliarde la construcția de mașini?

Tov. Elena Ceaușescu: Nu știu nici ei.

Tov. Florea Dumitrescu: 246 de milioane sunt pentru piesele de schimb necesare service-ului pentru autoturismele Dacia.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Astea nu sunt credite speciale, acestea sunt norme, că avem permanent asigurate piesele de schimb și intră în stocuri.

Tov. Elena Ceaușescu: De ce aprobați toate acestea?! Fiecare lucrează cum vrea, cu gărgăunii pe care îi au în cap.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Voi aprobați asemenea lucruri ca să se poată justifica jaful din economia națională?

Tov. Silviu Curticeanu: Nu a fost un asemenea indicator.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Faceți tot felul de lucruri care să ducă la menținerea stocurilor.

Tov. Elena Ceaușescu: Acestea sunt ideile lui Florică (Florea Dumitrescu). Sunt în capul lui”.

Nicolae Ceaușescu s-a lansat, apoi, într-un lung monolog în centrul căruia se aflau termenele-limită pentru diminuarea considerabilă a stocurilor. În privința așa-numitelor stocuri supra-normative (adică, acelea care depășeau Normele în vigoare, dar erau acceptate prin plan) a decretat lichidarea lor totală în primul trimestru al anului 1989. Apoi, a cerut revizuirea generală a Normelor referitoare la stocuri. Pentru această operațiune a fixat un termen de 20 de zile. Spre finalul ședinței, a revenit la exemplele conținute în documentul analizat.

„Tov. Nicolae Ceaușescu: La producția finită construcția de mașini are 10 milioane. De fapt, la construcția de mașini, trebuie să facem o comisie specială cu tovarăși de la CSP, CNST, Aprovizionare, Finanțe, să clarificăm toate aceste probleme pentru că este o situație foarte, foarte gravă. (…) Și la chimie sunt multe, 3 miliarde. Și la industrializarea lemnului sunt multe, 3 miliarde. Și la industria electrotehnică, 1,200 miliarde, dar la construcția de mașini sunt 25 de miliarde (?!). Niște lucruri inadmisibile; trebuie neapărat să venim cu rezolvarea lor, pentru că trebuie să lichidăm aceste lucruri; în 10 zile să se facă propuneri.

Tov. Elena Ceaușescu: Ce fac ei creează confuzii.

Tov. Ștefan Andrei (viceprim-ministru): Am înțeles că trebuie să valorificăm la export o parte din acestea. Am ruga – prin această sarcină – să colaboreze cu noi și tovarăși din ministere.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Ei fac propunerea; voi trebuie să participați la ministere să vedem ce și cum valorificăm pentru că acest lucru este în folosul țării, nu mai importăm și nu mai producem ce avem. Trebuie văzut, în primul rând, care dintre ele pot fi exportate”.