1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Aniversările sunt hoții timpului

INUTILUL APEL LA LUCIDITATE. La 7 ianuarie 1989, Elena Ceaușescu împlinea (oficial) 70 de ani, ceea ce a determinat desfășurarea unor manifestări publice de o amploare fără precedent dedicate „tovarășei academician doctor inginer, tovarășa de viață a celui mai iubit fiu al poporului, savant de înaltă recunoaștere internațională”. Rolul principal în diseminarea „omagiilor” urma să-l îndeplinească Televiziunea. Sărbătoarea s-a desfășurat în zilele de 5-7 ianuarie 1989, cu o prelungire de alte câteva zile.

Redacția pe care o conduceam avea drept misiune principală elaborarea și difuzarea Telejurnalului, precum și responsabilitatea transmisiilor în direct de la evenimentele politice „la nivel înalt”. Marcarea aniversării zilei de naștere a Elenei Ceaușescu făcea obiectul unui „plan” special de emisiuni al altor redacții din RTV care – prin frecvență, durată și super-exces de adjective – depășea, cu mult, ceea ce se difuzase, până în 1989, în „întâmpinarea datei festive de 7 ianuarie”. Întrucât Televiziunea și restul presei erau ocupate aproape în totalitate cu  „omagierea” Elenei Ceaușescu, s-au estompat lucrările Consfătuirii de lucru din 6 ianuarie despre care mă informase Constantin Mitea. Nu voi reaminti acest „eveniment” la care Nicolae Ceaușescu a ținut o lungă cuvântare, deoarece a detaliat ideile din Mesajul de Anul Nou, idei care au fost „plimbate” în tot anul 1989, cu cele mai diferite prilejuri. Și acestea n-au fost puține.

Dintr-un anumit unghi de vedere, Redacția de actualități se „bucura” de o situație ceva mai puțin dificilă comparativ cu alte structuri ale RTV; era obligată să relateze „doar” despre eveniment și nu să realizeze emisiuni omagiale „de autor” care implicau o participare jurnalistică „de creație”, nimic altceva decât o întrecere absurdă în materie de gongorism, derapaje factuale, semantice și logice.

Întâmplările din acele zile au consacrat, într-o manieră lipsită de echivoc, o „misiune istorică” mai puțin menționată în documentele destinate publicării în mass-media, respectiv preluarea de către E.C. a unor prerogative de bază ale lui Nicolae Ceaușescu, slăbit la toate capitolele, mentale și fizice, în urma agravării bolilor de care suferea și a viciilor de caracter tot mai evidente.

TVR a transmis, în direct, festivitățile principale, cu o atenție specială față de manifestarea desfășurată sub egida Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (CPEx). În scrisoarea ce i-a fost adresată de CPEx, Elena Ceaușescu era pusă nu numai „pe picior de egalitate” cu Nicolae Ceaușescu, inclusiv prin decernarea, pentru a doua oară, a titlului de „de onoare suprem” de „Erou al Republicii Socialiste România”, ci i se atribuiau domenii foarte ample, exclusive de conducere – de la cercetarea științifică până la învățământ, de la artă și cultură până la colaborarea economică externă. Mai mult decât atât: în chinuitul discurs pe care l-a rostit (citea cu foarte mare dificultate, stâlcind cuvintele) Elena Ceaușescu își asuma, fără urmă de modestie, merite de excepție în ceea ce privește „realizarea politicii generale interne și externe a partidului de dezvoltare a forțelor de producție, a științei și culturii, de ridicare continuă a bunăstării materiale și spirituale a întregului popor, de întărire continuă a independenței și suveranității României”.

Din cele povestite (cu doza corespunzătoare de umor și confidențialitate) de Constantin Mitea, cel care scrisese, de fapt, proiectul de discurs, a rezultat că Elena Ceaușescu a introdus de mai multe ori cuvântul „trebuie” tocmai pentru a se erija în persoana care dă „indicații” la cel mai înalt nivel. Elementul pe care îl subliniez prezintă un interes aparte deoarece explică multe din toate cele ce s-au petrecut în 1989, începând cu politicile din sfera economiei. În această privință, se cere precizat că unii autori postdecembriști au exagerat rolul E.C. în determinarea comportamentului soțului ei, cu implicațiile grave la scara întregii societăți românești, dar acesta nu este un motiv pentru a subaprecia respectivul rol.

Elena Ceaușescu dispunea de cel mai puternic instrument cu ajutorul căruia își impunea punctul de vedere, de regulă, în afara organismelor de conducere din care făcea parte: răspundea de întreaga politică de cadre a partidului și statului. Agendele publicate de Lavinia Betea oferă o imagine concludentă a modului în care E.C. își exercita prerogativele reale. Chema zilnic „la ordine” pe cine poftea, mai ales pentru bruftuluielile la care se pricepea de minune.

Observator atent, interesat (evident) personal de procesul decizional „la vârf”, Dumitru Popescu-Dumnezeu, a dat una dintre cele mai pertinente explicații stărilor de fapt examinate acum, punând accentul (într-un exercițiu portretistic de excepție; că doar nu talentul literar i-a lipsit vreodată celui care a condus mulți ani întreaga propagandă a PCR):

„Când au început să-i sece izvoarele (era vorba despre Nicolae Ceaușescu – T.B.) să vadă cum i se împuținează minereul uman radioactiv, s-a uitat în jur după un toiag. Atunci, E.C. s-a oferit să preia povara suplimentară. Nu știu cât de bucuros, de împăcat cu sine a fost el, dar a trebuit să accepte oferta. Așa cum era, nucleul ei de rezistență îi apărea necesar, chiar indispensabil. Încetul cu încetul, în disperare de cauză, s-o fi convins și că E.C. nu-i atât de nedotată și neexperimentată cum crezuse, găsind la ea, dacă nu inteligență, logică impecabilă, profunzime și originalitate în gândire, măcar instinct de conservare acut, viclenie, intuiția jocului perfid, propriu femeii (să fie, aici, ceva… misoginism? – T.B.), prefăcătorie și combativitate. Nu era, firește, nici pe departe ceea ce pierduse, dar acest aliaj putea ține cât de cât locul golurilor proprii, irecuperabile, devenea o cârjă, un tonic, un substitut de forță în exercitarea puterii – pe care n-o mai putea onora cu darurile-i naturale sărăcite”.

Să închei „episodul” din 5-7 ianuarie 1989 într-un alt registru, cel economico-financiaro-culinar. Membrii conducerii PCR (de fapt, Gospodăria de partid), i-au pregătit Elenei Ceaușescu o așa-zisă surpriză – „o masă tovărășească”. Toți cei prezenți au mimat participarea la un fel de „complot”, ca și cum n-ar fi fost inevitabil să se termine festivitățile cu un chiolhan. Tot Lavinia Betea a publicat meniul petrecerii:

„Tartine asortate: icre negre, icre de Manciuria, icre de crap, telemea, cașcaval, salam de Sibiu, șuncă, batoc, piept de curcan.

Gustări reci: ardei gras cu urdă și mărar, mulée cu piept de pasăre, roșii cu salată de vinete, ciuperci gratinate, piftie de pasăre și de porc, rulouri de legume, roast beaf de legume, brânzeturi, crudități.

Gustări calde: gujon de șalău, bulete de schwaitzer, crochete de legume, chifteluțe prăjite și la grătar, ficăței la grătar, bulete de creier, caltaboș cu hrean.

Ciorbă de pasăre cu zdrențe, consommé dublu cu pal parmezan.

Sarmale în foi de varză și viță (gulii).

Rasol de vită cu legume.

Fripturi: curcan la tavă, purcel la tavă, antricot și mușchi de vită, cotlet de porc la grătar.

Garnituri: cartofi goffre, piure de gutui, varză călită, mere cu bezea, fasole, carotte, conopidă.

Desert: tort onomastică, salată cu fructe, tort cu fructe, tort cu bezele, cozonaci simpli, cu stafide și nuci, prăjituri de casă, parfait și înghețată.

Fructe: mere, pere, pepene, struguri, portocale.

Băuturi: Riesling de Odobești, Galbenă de Odobești, Băbească Nicorești, Cabernet Sauvignon de Sâmburești, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, șampanie Jidvei.”

„Masa tovărășească” – la care au participat peste 100 de persoane – a costat ceva parale, inclusiv valută (dacă ne referim, de exemplu, la icre de Manciuria și portocale), oricum, merita, deoarece, cum bine se știe, „obrazul subțire cu cheltuială se ține”. După petrecere (lungită târziu în noapte) s-a trecut, practic, fără pauză, la treburile grele, impuse de povara conducerii țării.