1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Vieți paralele, destine comune

1  – 7 aprilie

„PĂCATUL” DE A FI COMPETENT. Prin Decretul prezidențial nr. 40/31 martie 1989, Decebal Urdea era numit „în funcția de guvernator al Băncii Naționale a Republicii Socialiste România” și eliberat din funcția de „președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri”. Ca o consecință a acestei „rocade”, Gheorghe Antonescu venea în fruntea Comitetului de Stat pentru Prețuri (inițial, pentru acest post, fusese propus Nicolae Văcăroiu, dar N.C. nu l-a acceptat). Totodată, Mihai Diamandopol era numit în funcția de „viceguvernator al Băncii Naționale” și eliberat din funcția de „președinte al Băncii Române de Comerț Exterior”, funcție atribuită de la acea dată lui Teodor Bărbulescu. Anterior, Ion Pățan fusese numit ministru al Finanțelor (Decretul prezidențial nr. 34/27 martie 1989).

Practic, instituții esențiale din sistemul financiar aveau noi șefi. Chiar și în condițiile de atunci, când spațiul de acțiune al demnitarilor devenea tot mai îngust, conta– într-o anumită măsură – personalitatea celui care deținea o funcție importantă în „aparatul central de partid și de stat”.

Am avut prilejul să-i „studiez” de aproape pe unii dintre protagoniștii evocați, amintirile personale reprezentând – la rândul lor – surse documentare cât de cât utile pentru conturarea tabloului de ansamblu al Anului politico-economic 1989, cu numeroasele lui „rădăcini” într-o istorie mai mult decât zbuciumată. Iată doar câteva scurte însemnări memorialistice.

Pe Florea Dumitrescu l-am cunoscut în ajunul zilei de 1 mai 1970, când – în urma unui telefon de la Constantin Mitea – am plecat val-vârtej la Ministerul de Finanțe (acum, sediul BNR, aripa din strada Doamnei) pentru a ajuta la redactarea unui Comunicat privind o serie de măsuri de ordin salarial. Florea Dumitrescu – care îndeplinea funcția de ministru al Finanțelor de relativ scurt timp (din august 1969) – era pus pe „fapte mari”, așa că a manifestat un curaj notabil pentru acele timpuri când propunea anumite formulări. M-a impresionat decizia lui de a evita tot felul de „șabloane”. Cu experiența pe care o aveam, am operat, însă, unele modificări în text, în așa fel încât să „meargă”. Un alt prilej l-am avut la începutul anilor ’80, când l-am întâlnit, la Beijing (mă aflam într-un schimb de experiență cu Televiziunea chineză), în calitatea lui de ambasador al României. A făcut atunci (în „particular”, cu voce stinsă) o expunere interesantă privind reformele lui Deng Xiaoping. În perioada postdecembristă, am lucrat împreună mai mulți ani în conducerea Asociației Generale a Economiștilor din România (AGER). Nu i-am împărtășit unele opinii despre tranziția spre economia de piață, însă – și aceasta – e „o altă poveste”. Din păcate, F.D. a încetat din viață, în 2018, fără să-și ducă la capăt proiectele publicistice referitoare la interesanta lui autobiografie politico-profesională.

Pe Mihai Diamandopol l-am intervievat, de mai multe ori, pe la mijlocul anilor ’70, atunci când îndeplinea funcția de președinte al Băncii de Investiții. Era un economist rafinat, cu lecturi vaste, pe care le „valorifica” fără ostentație. De atunci, până când s-a pensionat (la începutul anului 1990) am vorbit deseori la telefon pentru a-l consulta în legătură cu diverse aspecte din activitatea economică și socială care urmau să facă obiectul unor emisiuni TV.

În sfârșit, Decebal Urdea îmi era cunoscut, încă de la începutul anilor ’60, prin intermediul fratelui său Paul, secretar de redacție la ziarul de uzină „Semănătoarea”, colegul meu în perioada în care fusesem trimis la „munca de jos” în calitate de redactor-șef la respectiva publicație. D.U., pe atunci, era șef de serviciu în Ministerul de Finanțe. În timpul unor întâlniri din acea vreme am constatat că putea furniza consultanță de foarte bună calitate pe teme economico-financiare dintre cele mai delicate cu care se confruntau unitățile industriale, inclusiv uzina „Semănătoarea”. Mai târziu, când am revenit (în 1965) la Radio și, apoi (din 1969), când am început să lucrez la Televiziune, în acele segmente de timp, D.U. urca scara funcțiilor administrației publice, devenind director în Misterul Finanțelor, director al Institutului de Finanțe, Circulație Monetară și Prețuri, adjunct al ministrului Finanțelor și, înainte de numirea în calitate de guvernator al Băncii Naționale, președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri.

Cu toate că se înfățișau drept personalități cu trăsături distincte (de caracter, în primul rând), dar și în privința profilului profesional, erau legați, ca și autorul acestor rememorări, de un moment autobiografic esențial, și anume de faptul că absolviseră Academia de Studii Economice din București (instituție care și-a schimbat de mai multe ori denumirea), păstrătoare a unor tradiții transformate în renume. A existat o anumită continuitate în privința modului în care erau predate și însușite cunoștințele, mai ales în cazul studenților cu vocație, serioși, dornici să se manifeste ca profesioniști adevărați. Când în anul 2013 s-a marcat centenarul ASE, aspectele la care mă refer au fost scoase în evidență cât se poate de convingător.

Acum, rezumându-mă la tema principală a acestui serial, se impune a observa că absolvenții ASE dintre cei mai buni din foarte multe generații, ocupau, în anii „Epocii de Aur”, diverse funcții de conducere în economie (mă feresc să spun „funcții de decizie”, deoarece am văzut cine era „decidentul” unic), iar mulți dintre ei au încercat (desigur, în forme diferite, cu mijloacele de care dispuneau, inclusiv în ceea ce privește capacitatea intelectuală) să atenueze efectele măsurilor impuse de Nicolae și Elena Ceaușescu. Adică, era atestată o doză mai mare sau mai mică de profesionalism, subsumată „spiritului ASE”, ceea ce reprezenta un capital extrem de valoros care menținea, cât de cât, „pe linia de plutire” barca economiei din acele vremuri atât de grele. În 2014, Decebal Urdea și-a lansat la BNR cartea intitulată „Economist sub două economii” (din care voi cita în paginile următoare), o carte impregnată – și ea – de „spiritul ASE”.

SORGINTE VECHE, FAȚADĂ NOUĂ. Pentru a integra corect, în spațiu și timp, momentele evocate se impune să revin la o altă personalitate, cea care a deținut funcția de guvernator al BNR înainte de Decebal Urdea.

În spațiul public postdecembrist era mai bine cunoscut Florea Dumitrescu, prin aparițiile lui la mai multe posturi de televiziune în postura de martor ocular și de „sursă directă” cu adevărat de neînlocuit pentru anumite evaluări privind trecutul. Cert este că, atât în calitate de ministru al Finanțelor (1969-1978), cât și în funcția de guvernator al BNR (16 martie 1984-17 martie 1989), s-a aflat apropierea Cuplului prezidențial în procesul decizional național, iar amintirile sale sunt prețioase pentru cine vrea să cunoască și, mai ales, să înțeleagă „ce s-a întâmplat” de-a lungul a aproape patru decenii de „economie planificată”.

Acum, nu îmi permit o abordare temporală largă, ci voi reda câte ceva din explicațiile date de Florea Dumitrescu în legătură cu împrejurările în care a fost destituit, la 17 martie 1989, din funcția de guvernator al BNR:

„După discuții repetate, Ceaușescu a aprobat (prin Decretul nr. 37/1987) o anumită îmbunătățire a normativelor de stoc (norme care permiteau, într-o măsură rezonabilă, desfășurarea continuă a diverselor procese de producție – T.B.), dar după câteva luni, văzând într-o lucrare privind situația stocurilor din economie și a normativelor de stocuri că datele nu mai corespund cu cele aprobate de el în anul 1980, a declanșat – împreună cu Elena Ceaușescu, care «se pricepea» ca și el la toate – o serie de verificări și ședințe peste ședințe în care «tuna și fulgera» împotriva celor care au îndrăznit să prezinte propuneri de mărire a normativelor de stocuri și financiare. După mai bine de o săptămână de verificări și amenințări de tot felul, de aprecieri umilitoare, a anulat îmbunătățirile aduse normativelor prin Decretul nr. 37/1987, revenind la cele inițiale, agravând în felul acesta și mai mult situația financiară a întreprinderilor.

Crearea de stocuri supranormative de materiale și producție neterminată era determinată și de faptul că unele materiale și subansambluri care nu se fabricau în țară erau reduse și chiar excluse de la import, ca să se facă economie de valută, «indicându-se» să fie asimilate în țară. Asimilarea în țară dura foarte mult, iar uneori era imposibilă; pentru o economie de câteva mii de dolari – la nivelul unei întreprinderi – era afectată o producție de sute de mii sau de milioane de lei. În realitate, s-au înregistrat mari rămâneri în urmă în dezvoltarea unor ramuri, în evoluția tehnologiilor, în asimilarea unor produse noi. A fost afectată calitatea produselor, cu efecte asupra satisfacerii nevoilor pieței interne și exportului. Ne vom referi la un singur sector – producția de nave – în care, pentru dezvoltarea și dotarea șantierelor, s-au investit mari fonduri. Din cauza neasigurării din import a unor aparate de bord sau a altor subansambluri, nu se puteau termina la timp navele, nu se onorau livrările conform condițiilor contractuale, zeci și sute de nave stând imobilizate ani la rând în șantierele navale, în timp ce pentru nevoile de transport privind exportul sau importul românesc se plăteau anual zeci și sute de milioane de dolari unor societăți de transport străine. Situații similare se întâlneau și în alte sectoare de producție”.

Detaliile prezentate de dr. Florea Dumitrescu au o importanță specială când sunt comparate cu multe dintre punctele de vedere care se exprimă – în 2024 – în legătură cu starea economiei în perioada antedecembristă. Situațiile descrise spulberă, în mare parte, miturile și legendele care au încă o largă circulație.