1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Tradiția entuziasmelor mimate

12 – 18 februarie

„SFÂNTA TINEREȚE… REVOLUȚIONARĂ”. Cunoscutul cântec legionar s-a transformat, după Război, într-un omagiu adus… tinereții revoluționare. Cum nici formula „Sfântă tinerețe legionară” nu apăruse din spuma mării, tot așa cântecele uteciste de după 23 August 1944 nu se caracterizau prin prea multă originalitate. Erau preluate și prelucrate teme mai vechi adaptate la „vremurile noi”, tot sub sloganul „Omului nou”.

Încă din 1945, s-au experimentat diverse modalități de cuprindere „organizatorică” a copiilor și tinerilor în structuri subordonate noului regim. Între aceste încercări, menționez doar una în care am fost implicat. Se crease într-o clădire de pe strada Mugur Mugurel, perpendiculară pe cheiul Dâmboviței (în apropierea fostei uzine „Timpuri Noi”), un club pionieresc intitulat „Cheia de Aur”. În calitatea mea de membru al „Tineretului Progresist” (organizație apărută după autodesființarea UTC) am primit misiunea de a colabora la închegarea respectivului Club. Rezultatele au fost submediocre. Șefii au găsit explicația în funcționarea Clubului într-o zonă marginală și, în consecință, l-au mutat pe strada Guttenberg, unde fusese sediul organizației legionare a studenților mediciniști. Dar nici acolo n-a avut succes. Atunci, s-au mulțumit cu încadrarea copiilor și adolescenților în Uniunea Asociațiilor Elevilor din România (UAER). Sediul din București se afla în strada Slătineanu, în apropiere de Piața Romană. În 1949, odată cu înființarea Uniunii Tineretului Muncitor, s-a revenit și asupra „ideii” de organizare a Pionieriei. Surprinzător sau nu, în această operație a fost antrenat activistul de frunte al UTM viitorul general, șef al Securității, Iulian Vlad. În cartea „Confesiuni pentru istorie”, apărută în Editura Proema din Baia Mare (nicio legătură cu Nicolae Bud, deși este vorba despre orașul de reședință al județului Maramureș) relata următoarele despre primirea la liderul suprem de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej:

„Vă dați seama, la vârsta pe care o aveam și cum se manifesta atunci, hai să nu zic neapărat cultul personalității pentru că nu era un termen cunoscut și consacrat (ba bine că nu; este suficient să ne referim la presa democrată interbelică pentru a identifica folosirea „termenului” – T.B.), dar era o oarecare, hai să zic așa, sfială, să te prezinți în fața celui mai puternic om din țară, asta era incontestabil. Nu știai ce o să spună dacă o să te întrebe ceva, cum o să răspunzi, ce se impune să faci.

Teohari Georgescu (membru al Biroului Politic și secretar al CC al PMR, ministrul de interne – T.B.) și Gheorghe Florescu (șeful UTM – T.B.) ne-au condus în cabinetul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am luat loc la masa de consiliu, un birou frumos, nu doar nemaipomenit de spațios și frapant de luxos mobilat, dar impresionant prin faptul că era camera de lucru al (sic!) celui mai important conducător al timpului. Gheorghe Gheorghiu-Dej cu niște hârtii în față, s-a uitat lung la fiecare, ne-a privit cu atenție pe fiecare și, apoi, a început: «V-am chemat să vă dăm o sarcină de partid foarte importantă. Voi ați fost desemnați, aveți recomandarea tovarășului Florescu, să vă ocupați, să răspundeți de înființarea organizației de tineret (probabil a vrut să spună… de pionieri – T.B.). E o sarcină foarte importantă căreia noi îi rezervăm un rol aparte». Și a mai spus de ce copiii trebuie să fie educați de mici, în ce spirit să fie educați că asemenea organizații ființează deja în toate țările cu democrație populară, asta era termenul consacrat, după modelul din Uniunea Sovietică. Dar ține să precizeze: «Să știți că nu numai în Uniunea Sovietică există organizații de copii, ci și în alte țări, americanii au cercetașii și nemții au avut (…) ajungem (sic!) acum nu știu ce mai au. Și la noi au fost organizații de copiii au fost străjerii, cercetașii. Toate generațiile mature trebuie să se îngrijească de educarea generațiilor tinere și voi ați fost aleși să creați această organizație. Nu știu, cum o să-i spunem? Să vă mai gândiți și voi, dar să îi spuneți și noi tot organizație de pionieri?». O afirmație interogativă, pentru că revine: «Vă spun drept…» – reproduc, pentru că mi-am propus să nu uit cuvintele – «mă gândeam să îi spunem Organizația de străjeri. E un cuvânt atât de frumos și atât de mult spune, numai că l-a batjocorit Carol al II-lea. Ce a făcut el nu a fost bine și, de fapt, el era în tabloul care se ducea înaintea coroanei. Organizația au făcut-o alții, Franasovici…”.

Întrerup aici transcrierea textului din motive de… rigoare. Nu știu dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a pronunțat numele lui Franasovici sau așa a înțeles Iulian Vlad. În orice caz nu era vorba despre Richard Fransovici, politician și diplomat (provenind din aromâni) care, de-a lungul vieții, n-a avut cu nimic de-a face Străjeria. În schimb, conducătorii reali ai acestei organizații au fost Teofil Sidorovici (maior, apropiat de camarila regală, rudă cu… Alexandra Sidorovici, ilegalistă, soția lui Silviu Brucan) și Nisa Cămărășescu (care fusese în conducerea Cercetășiei). Teofil Sidorovici s-a sinucis la 22 noiembrie 1940, sub amenințarea legionarilor, care au anunțat că îl omoară.

Reiau transcrierea relatării lui Iulian Vlad despre indicațiile date de Gheorghe Gheorghiu-Dej:

„În final, a zis: «O să îi spunem și noi organizațiile de pionieri, dar, și asta este foarte important, așa cum o s-o gândiți, ea trebuie să fie organizație de pionieri români, a copiilor români. Să se distingă prin ceva nu așa să fie împreună cu…». A urmat încă o sumă de sfaturi, «voi să o faceți statutele», dar nu am făcut noi statutele, noi am făcut altceva, instrucțiuni de creare. O întreagă muncă, care s-a depus din martie și până în ajunul zilei de 1 Mai, când au fost create primele detașamente de pionieri, în câteva școli mari din București, unde au participat toți cei din conducerea partidului și a statului la vremea aceea, mai puțin Dej. Ana Pauker și toți ceilalți au fost la câte unul din liceele mari din București. Dej, tot atunci, ne-a spus: «După exemplul sovietic, o să vă punem la dispoziție unul din cele mai frumoase palate, ca să îl transformați în ce poate fi mai bun pentru educația copiilor din București. După modelul a ceea ce o să faceți voi aici, să se facă în fiecare județ, câte o casă pentru copii». Și așa s-a dat dispoziția ca Palatul Cotroceni, care nu mai avea nicio destinație oficială după abdicarea regelui în decembrie 1947, să devină «Palatul Pionierilor», unde s-a lucrat, de atunci, foarte intens pentru ceea ce era destinat”.

Pentru a evita discuții inutile și chiar păguboase, precizez că textul prezentat are o valoare pur documentară și că opinia mea despre generalul Vlad și despre Securitate ca „ansamblu” mi-am expus-o, pe larg, în cărțile pe care le-am consacrat Revoluției Române din decembrie 1989. Și, acum, câteva completări privind Pionieria.

În perioada 1949-1966 (deci, inclusiv în perioada în care Nicolae Ceaușescu a fost pionier), mișcarea pionierească a fost subordonată UTC. La scurt timp după ce a venit la Putere Nicolae Ceaușescu, CC al PCR a adoptat, la plenara din aprilie 1966, Hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, care conținea prevederile referitoare la organele de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al Organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima Conferință Națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate documentele de bază: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”.

În Statut se stipula:

„Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului”.

Intrarea în organizație avea atributele unei sărbători. Se rostea următorul angajament:

„Eu… (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor”.

Tot în conformitate cu prevederile Statutului, în cursul clasei a V-a, pionierii rosteau și semnau „Legământul pionierului”:

„Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești”.

La finalul fiecărei ceremonii, comandantul saluta și rostea deviza: „Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!”, iar pionierii aliniați salutau și ei, răspunzând: „Tot înainte!”.

Imnul (neoficial) al organizației era: „Am cravata mea, sunt pionier!”.

Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.