1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Tentative pentru recâștigarea prestigiului pierdut

5 – 11 februarie

DEZARMAȚI ÎN FAȚA… DEZARMĂRII. La începutul lunii februarie 1989 (nu-mi amintesc exact data, dar era – cu siguranță – înainte de 7 februarie) m-am întâlnit, pe la amiază, în Piața Romană, cu profesorul Gheorghe Dolgu. Ne cunoșteam din 1953, eu, student, el, asistent universitar, economist, la Școala Superioară de Științe Sociale „A.A. Jdanov”. Ne-am împrietenit mai ales după ce am constatat că avem aceleași idei într-o largă zonă pe teme teoretice și practice.

În 1958 – când amândoi am suportat efectele sancțiunilor de partid, pentru devieri de la „linie”, eu, exclus, el, pedepsit cu un zdravăn vot de blam cu avertisment, ne-am întâlnit deseori la Restaurantul „Opera”, de lângă Monumentul Eroilor Sanitari de la Elefterie, pentru a ne îneca amarul în câte o țuiculiță. Nu mai prezint alte momente, din relativ îndelngata noastră relație colegială, inclusiv în materie de gazetărie în problematica economică. Atunci, la începutul anului 1989, Gigi (așa îi spuneam) era ambasadorul României în Elveția și reprezentantul permanent al țării noastre la sediul ONU din Geneva. Imediat după obișnuita îmbrățișare, mi-a propus să „reedităm” întâlnirile de la Restaurantul „Opera”, să ne amintim de „trecutele vremuri”. Bineînțeles, am fost de acord. Nici mâncare mai acătării și nici băutură „cinstită” n-am găsit. Suportam rigorile „alimentației raționale”. În schimb, ne-am simțit bine și am sporovăit până am fost nevoit să mă întorc la Televiziune.

Gigi Dolgu urma să plece de urgență „la post”, întrucât la 7 februarie trebuia să participe la deschiderea Conferinței pentru dezarmare, reuniune despre care s-a vorbit la ședința CPEx din 3 februarie. Mi-a spus câte ceva despre starea de izolare a României, despre lipsa de ecou pozitiv a pozițiilor țării noastre, mai ales pe tema dezarmării. A fost destul de prudent, dar m-a lăsat să înțeleg că sunt puține șanse ca propunerile României să fie sprijinite de alte delegații. Nu se onta nici măcar pe susținerea reprezentanților altor țări socialiste.

Stimulat de cele povestite de Dolgu, am urmărit cu atenție, începând din 7 februarie 1989 desfășurarea Conferinței pentru dezarmare de la Geneva. Nu mă ocupam, în redacție, cu precădere, de reflectarea în emisiunile de actualități a politicii externe a României. Redactor-șef adjunct pentru acest domeniu era Ilie Ciurescu, dar cum răspundeam de întreaga redacție, evident, știam, zi de zi ce se petrecea mai important în lume. În serialul de față, pe fluxul evenimentelor, voi reveni cu amintiri legate de politica externă. Acum mă limitez la deschiderea reuniunii de la Geneva din 7 februarie 1989.

Până la cercetarea documentelor din Arhiva Națională nu văzusem cum arăta un mandat pentru delegațiile României la Conferințe internaționale. Când am găsit, între multe altele, mandatul pentru amintita Conferință de la Geneva m-am lămurit. Redau, mai întâi, cum este firesc, Preambulul:

„În întreaga sa activitate, delegația va promova activ poziția României, concepția și inițiativele tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, cu privire la oprirea cursei înarmărilor, în primul rând a celor nucleare și trecerea la dezarmare, lichidarea primejdiei de război și asigurarea dreptului suprem,  al oamenilor la existență, la libertate și independență, la viață, la pace. În mod special, delegația va reafirma și promova în cadrul Conferinței considerentele și propunerile României, ale președintelui Nicolae Ceaușescu, cu privire la problemele dezarmării în direcțiile de acțiune pentru soluționarea lor în ce privește orientările de principiu ale activității Conferinței pentru dezarmare.

• Delegația va susține că nu este posibil să se asigure eliminarea doar a unora sau altora din armele nucleare sau chimice și nici prin așa-numita «descurajare nucleară» sau alte concepții ce promovează cursa înarmărilor. Dimpotrivă, securitatea se poate realiza numai prin dezarmare, în toate domeniile, prin eliminarea concomitentă a armelor chimice, nucleare și a altor arme de distrugere în masă. Numai adoptarea unor asemenea măsuri oferă garanția că nu vor mai apărea încercări de folosire a forței și a amenințării cu forța din partea unor state față de altele și se va înlătura orice posibilitate de șantaj cu folosirea unei arme sau alteia”.

Ce rost avea un asemenea Preambul, redactat din lozincă în lozincă? Întrebarea are, desigur, un iz retoric. Interesează mai degrabă partea din mandat cu niscaiva concretizări. Iat-o:

„Delegația va propune:

• Încetarea de urgență a tuturor experiențelor cu arma nucleară și trecerea la negocierea unui acord cu participare universală privind oprirea perfecționării acestor arme. În acest sens, se va sublinia importanța inițiativei de amendare a Convenției universale din 1963 privind interzicerea efectuării de experiențe nucleare în cele trei medii – atmosferă, apă și spațiu cosmic – prin extinderea acesteia și asupra mediului subteran, în care au loc în prezent experiențele. Se va arăta că România a comunicat acordul pentru convocarea unei conferințe internaționale pe această temă și va lua parte activă la lucrări. Se va sublinia că negocierile în curs dintre URSS și SUA pentru limitarea treptată a numărului și puterii experiențelor nucleare nu pot fi considerate decât pașii intermediari, obiectivului final trebuind să fie oprirea și interzicerea tuturor experiențelor cu arma nucleară.
• Crearea unui sistem internațional de control asupra respectării angajamentelor de încetare a experiențelor nucleare, asumate de state, prin constituirea unei rețele de comunicații între stațiile sistemice existente. Se va reconfirma disponibilitatea țării noastre de a participa, cu mijloacele tehnice pe care le posedă (stația Cheia, la acest sistem de verificare)”.

Când am citit aceste texte mi-am reamintit de discuția cu bunul prieten Gheorghe Dolgu. După decembrie 1989, a fost o vreme șomer. Apoi, ne-am reîntâlnit în clădirea Institutului de Matematică din Calea Griviței nr. 21, clădire care adăpostea redacția publicației „Economistul” (unde lucram), precum și alți „chiriași”, între care Comisia Națională de a Valorilor Mobiliare (CNVM). După ce s-au mai potolit contestările vehemenților „anticomuniști”, Gh. Dolgu a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Bineînțeles, am fost la înmormântarea lui în ziua de 24 septembrie 2017, pe Aleea Academicienilor din Cimitirul Bellu. Era puțină lume, un motiv în plus de iremediabilă tristețe. Din timpul activității lui științifice, didactice și… ziaristice (a fost redactor-șef la săptămânalul „Viața economică”), rector al ASE, ministru adjunct la Ministerul de Externe, ambasador, profesor, cercetător îl știau foarte mulți, unii dintre ei ajutați substanțial de cel ce părăsea acest Pământ.

În încheiere, nu pot să nu reamintesc că teza lui de doctorat (1970), consacrată urmărilor economico-sociale ale cursei înarmărilor, a devenit document oficial al Organizației Națiunilor Unite. La întâlnirea evocată (la Restaurantul „Opera” la începutul lunii februarie 1989) mi-a spus că nu fusese consultat în vederea întocmirii mandatului pentru delegația română la Conferința pentru dezarmare de la Geneva.

În acele zile din 1989, nouă, celor din Redacția de actualități a RTV, ni s-a recomandat din partea Secției de Presă a CC al PCR ca în comentariile legate de Conferința de la Geneva să ne inspirăm din articolul lui Romulus Căplescu, apărut în „Scânteia” din 7 februarie 1989. Drept moto, articolul avea un citat, în temă, din scrierile lui Nicolae Ceaușescu.