1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Ștergerea liniilor de demarcație dintre principal și secundar

2 – 8 septembrie

MACUL ȘI PLANTELE AROMATICE. Marți, 5 septembrie 1989, una dintre ședințele prezidate de Nicolae Ceaușescu la care a fost secondat de Elena Ceaușescu, a avut ca obiect de analiză „macul și plantele aromatice”. În Arhivă n-am găsit stenograma respectivei reuniuni, așa că nu sunt în măsură să redau dezbaterile. Înainte, însă, de a mă clarifica în legătură cu cele două tipuri de produse, se impune a sublinia, din nou, că în aria de preocupări ale Cuplului prezidențial erau incluse atât de multe teme încât – practic – aproape nimic nu scăpa ochiului lui vigilent. Când totul în jur era cuprins de incendiul schimbărilor în favoarea forțelor antisocialiste, cele mai importante persoane din România și-au găsit timp pentru a examina teme de incontestabil interes statal, dar (bănuiesc) nu tocmai prioritare.

Îmi mărturisesc ignoranța în materie de mac, știam că se presară pe covrigi (biluțe negre, ușor sărate, care rămâneau printre cariile dentare). M-am documentat (cum spuneam) și pot să afirm – foarte pe scurt – că nu credeam că despre „banalul mac” s-au scris tratate, sute de articole, că dicționarele generaliste și cele pe teme botanice au menționat tot felul de definiții. M-am convins, din nou, că este nevoie de prudență în abordarea oricărui subiect pe care nu-l cunoști măcar în limitele a ceea ce numim cultură generală. Dar, dacă tot am deschis discuția, trebuie să precizez că am aflat că există mai multe soiuri de mac, de grădină, de câmpie, californian și alte câteva. Macul de câmp, de pildă, cu florile roșii, era considerat în Persia antică drept „floarea iubirii”. Ceva complicații sunt cu macul opinaceu, sursă a unor substanțe interzise „consumului”, cu excepția tratamentelor medicale. Practic, minusculele biluțe se află în capsule de numeroase forme și dimensiuni, iar diversele tipuri pot fi recunoscute după flori – albe, violacee, roșu purpuriu, violet, gri-albastru.

Cât privește tema plantelor aromatice, lucrurile erau mai simple. Mă gândeam la busuioc, leuștean, cimbru, pătrunjel, cultivate în grădini, pe câmp, în sere, ale căror frunze proaspete sau deshidratate se folosesc la pregătirea unor mâncăruri gustoase. Deci, ceva util, fără discuție.

Este posibil ca după aceste „file de dicționar” să se considere că subiectul mac și plante aromatice se înscrie în rândul celor de mare însemnătate, în special în privința utilizărilor în medicină și purificării aerului. Nu contest că am avut de-a face, într-adevăr, cu o temă de interes științific și practic. Pot să dau, însă, sute de alte exemple de date ale realităților care meritau și continuă să merite multă atenție. Oare, sunt – de pildă – de ignorat situații precum cele care privesc WC-urile publice, folosirea stâlpilor de electricitate pentru afișe publicitare, florile plantate excesiv în parcuri sau în spațiile de la marginea trotuarelor, dimensiunile unor ambalaje, modalitățile de transmitere a index-urilor la consumurile de gaze, amplasarea chioșcurilor de difuzare a presei și altele de același tip din viața cotidiană a concetățenilor noștri?

Problema de fond a fost, într-un fel, enunțată: o bună gestionare a treburilor țării implica și implică existența unei rețele decizionale adaptate rostului obiectiv, organic al diverselor structuri publice. Concentrarea deciziilor la „vârful-vârfurilor” – până și a celor care privesc verigile de „jos” ale administrațiilor locale sau unele instituții de strictă specialitate – nu atestă doar recursul la practicile dictatoriale crâncene, ci și manifestarea cronică a unor grave derapaje de ordin managerial elementar. De aici, dificultățile suplimentare, inclusiv în ceea ce privește viața cotidiană.

„SPECIALITATEA CASEI”: ARHITECTURA ȘI URBANISMUL. În episoade precedente am povestit – inclusiv în temeiul celor spuse de fiul meu, de profesie arhitect, pe atunci angajat al Institutului „Proiect București” – despre modul în care Nicolae Ceaușescu, împreună cu Elena Ceaușescu au modificat, în repetate rânduri, pereții, pardoselile, tavanele, ornamentele, amplasarea lifturilor etc. de la „Casa Republicii”. Considerând că au acumulat suficientă experiență au extins aria preocupărilor de „profil”.

Locul în care se așezau uriașele machete cu mai multe alte construcții din noul Centru Civic a fost ales cu grijă: pasarela care lega sediul principal al CC al PCR de Sala Plenarelor. Astfel, cuvântul „pasarelă” indica, de regulă, popasul mai scurt sau îndelungat în fața a noi și noi machete. Așa s-a întâmplat în zilele de 6 și 7 septembrie 1989, cu prilejul examinării soluțiilor arhitecturale și constructive pentru impunătoarea clădire nouă destinată Institutului Național de Chimie, Casei Științelor, Bibliotecii Naționale și altor edificii-simbol ale „Epocii de Aur”.

Cele mai multe erau obiective ale căror machete fuseseră examinate de foarte multe ori și care încorporau indicațiile cele mai recente. Chiar în condițiile în care dorințele Cuplului prezidențial își găsiseră rezolvarea, a continuat operațiunea de modificare a modificărilor modificate. Arhitecții și constructorii și-au dat seama că n-avea rost să discute, să emită observații, să prezinte argumente profesionale în situația dată. Își notau în carnețele noile indicații și plecau la colectivele pe care le conduceau să împace și capra și varza. La unele asemenea discuții participa și fiul meu.

Tot el mi-a spus că la „analizele de pe pasarele” s-au adus în atenție și teme generale de urbanism, respectiv soluțiile propuse de specialiști în legătură cu rețelele de termoficare, de alimentare cu apă, cu gaze naturale, precum și cu încrengătura stradală și construcțiile „anexe” de la unitățile comerciale și de alimentație publică până la grădinițe, școli, policlinici și alte entități medicale. Din acest motiv, la sugestia conducerii Institutului „Proiect București” au fost convocați la analize specialiști din domeniile menționate. Înainte de a se examina un anumit proiect (care „implica” elemente de urbanism) experții erau instruiți să nu emită obiecții, să nu provoace tot felul de controverse, să nu se pronunțe în privința unor „viziuni” ale celor doi decidenți. Doar dacă vor fi întrebați, trebuia să răspundă scurt că – la rândul lor – vor executa „întocmai și la timp” indicațiile primite.

Ce ieșea până la următoarea analiză se supunea, desigur, „vizei” la nivelul cel mai înalt, iar dacă se recurgea la modificări, nimeni nu trebuia să se impacienteze. Ciclul popasurilor „pe pasarelă” părea fără de sfârșit…