1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Permanenta căutare a unității în diversitate

2 – 8 septembrie

N-A FOST SĂ FIE. Încă din a treia decadă a lunii august ni s-a cerut să avem pregătită o echipă completă pentru o vizită la nivel înalt în Iugoslavia. Ni s-a părut ciudat ca N.C. să se afle – chiar pentru scurt timp – într-o țară unde aveau loc mari frământări politico-sociale și interetnice, dar ținând cont de abilitățile liderului suprem român în materie de mediere nu mi s-a mai părut neverosimil un demers în acest sens în „țara vecină și prietenă”.

Am aflat, însă, că era vorba despre o posibilă participare la reuniunea statelor nealiniate programată să înceapă la Belgrad la 4 septembrie 1989. Dar ce să caute șeful unui stat membru al unei alianțe militare de tipul Pactului de la Varșovia la o conferință a țărilor nealiniate, chiar numai în calitate de invitat? Mă gândeam că ziarele din străinătate aveau să sublinieze că printr-o asemenea invitație se consfințeau relațiile cu totul speciale dintre România și țările nealiniate, precum și posibilitatea unor medieri nu numai în privința Iugoslaviei, ci și a stărilor conflictuale din alte zone ale lumii.

Invitația mult-așteptată n-a venit, așa că România urma să fie (totuși) reprezentată în calitate de observator, la Belgrad, de o delegație condusă de ministrul de Externe, Ioan Totu.

În presa autohtonă din ziua de 4 septembrie a apărut lungul mesaj transmis de Nicolae Ceaușescu participanților la reuniunea din Capitala Iugoslaviei.

Un semnal referitor la importanța pe care România o acorda evenimentului a fost dat de articolele publicate la 1 septembrie 1989, cu prilejul Zilei Internaționale dedicate mișcării de nealiniere, articole care nu făceau economie de cuvinte pompoase în legătură cu locul și rolul demersurilor lui Nicolae Ceaușescu în vederea sprijinirii acestei mișcări, considerate drept „un factor esențial în eforturile de consolidare a păcii, de asigurare a progresului economico-social al tuturor statelor lumii”.

Prima parte a Mesajului a fost consacrată prezentării situației internaționale, caracterizată a fi „complexă, contradictorie și gravă”. A urmat o descriere a componentelor crizei economice mondiale, cu accent pe consecințele suportate de țările în curs de dezvoltare, aflate într-o puternică și îndelungată confruntare cu statele dezvoltate. N-a scăpat „privirii vigilente” a liderului suprem român tema pericolelor la adresa păcii, ceea ce a prilejuit reafirmarea, pe un spațiu larg, a pozițiilor țării noastre referitoare la oprirea cursei înarmărilor, în primul rând a celei nucleare, pentru trecerea la dezarmarea totală și generală.

Nu știu cum a apărut în Mesaj sintagma „noua gândire” (care era o preferată a lui Mihail Gorbaciov), însă ceea ce a urmat a vizat reafirmarea coordonatelor întregii politici externe românești. În încheiere, a dat asigurări că „România va fi totdeauna alături de țările nealiniate și în curs de dezvoltare”.

„DIRECT DE LA SURSĂ”. Am cunoscut, chiar în detaliu, modul în care s-a născut și a evoluat mișcarea de nealiniere, încă din 1955, prin povestirile ample ale lui Eugen Preda, acreditat, din partea Radiodifuziunii Române, la istorica reuniune de la Bandung (Indonezia).

Aici, se impune încă o paranteză. Venirea lui Henri Dona la șefia Redacției Emisiunilor de Politică Internă a postului public de Radio a fost un eveniment remarcabil, care a marcat, între multe altele, începutul procesului de formare și dezvoltare a unei veritabile „Școli de gazetărie radiofonică”. La această „Școală” m-am format și eu, ca și Eugen Preda (care s-a angajat la Radio după mine).

Dacă voi avea ocazia, voi extinde acest subiect pasionant (cel puțin în ceea ce mă privește). Un obiectiv al amintitei „Școli” l-a constituit specializarea gazetarilor. Deși Redacția se numea a fi doar a „Emisiunilor de Politică Internă”, practic, avea un departament puternic de știri și comentarii pe teme externe. Acolo, Eugen Preda a învățat „meseria” de ziarist specializat în domeniul politicii internaționale. Dona l-a trimis în diverse capitale europene pentru a relata de la unele reuniuni importante, l-a determinat să învețe limba engleză, să urmeze cursurile Școlii de diplomați, care funcționa pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (viitorul Institut de Relații Internaționale). A urmărit sistematic, metodic, modul în care progresa și l-a ajutat să depășească unele dificultăți de ordin profesional și personal. Preda n-a fost o excepție. Dona s-a ocupat de „creșterea” a zeci de tineri care au învățat „meseria” la „Școala Radioului”. Închei paranteza.

În mai 1955, reîntors din Bandung, Preda a prezentat un fel de Raport, de fapt, o cuprinzătoare imagine a reuniunii care a determinat mutații majore în viața internațională. A alternat analizele politice cu „istorioare” despre protagoniști, despre exotica localitate indoneziană. Despre multe alte momente interesante ne-a povestit unor prieteni, „în particular”.

Cea mai spectaculoasă prezență a fost, de departe, cea a lui Zhou Enlai (sau Ciu En Lai – cum i se spunea în presa internațională), premierul Consiliului de Stat (Guvernul) R.P. Chineze. Intervențiile lui publice și neoficial au avut cel mai puternic ecou, regăsindu-se în documentele reuniunii. Este vorba, în special, despre cele cinci principii fundamentale menite să fie puse la baza tuturor relațiilor dintre state. Iată-le:

„• Respectarea suveranității și integrității tuturor statelor;

• Abținerea de la intervenții sau imixtiuni în afacerile interne ale altui stat;
• Recunoașterea egalității tuturor statelor, atât mari, cât și mici;
• Abținerea de la amenințări și folosirea forței la adresa oricărei națiuni;
• Rezolvarea tuturor disputelor internaționale numai prin mijloace pașnice”.

Aceste principii au fost enunțate de liderul chinez, pentru prima dată, în 1955, la Bandung. Nu cumva le recunoașteți în mai toate discursurile lui N.C., referitoare la problematica internațională?

În urma Conferinței de la Bandung, pe firmamentul Mapamondului au început să strălucească noi „stele” Iosip Broz Tito, Jawaharlal Nehru, inițiatorii mișcării de nealiniere, la care s-au alăturat Sukarno, președintele Indoneziei, Nasser, președintele Egiptului și Nkrumah, președintele Ghanei. Bineînțeles, în centru, s-a aflat Zhou Enlai.

De la 25 de state participante la reuniunea de la Bandung, mișcarea de nealiniere a ajuns, la Conferința de la Belgrad din 1989, la 103, deci, majoritatea, de atunci, a țărilor din întreaga lume.