1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Periculoasa echilibristică între „vechi” și „nou”

8 – 14 iulie

O „CUTIE DE REZONANȚĂ”. La 12 iulie 1989 au început lucrările Plenarei Consiliului Național al Oamenilor Muncii, lucrări desfășurate în Sala Palatului cu peste 5.000 de participanți și în alte câteva edificii din Capitală, gazde ale dezbaterilor din Comisii constituite pe profilul sectorial.

În deschiderea reuniunii, Nicolae Ceaușescu a înmânat înalte distincții județelor, întreprinderilor, instituâiilor care se situaseră în fruntea întrecerii socialiste în anul 1988. Înșiruirea celor decorați prin Decretul semnat de președintele RSR ocupa o întreagă pagină de ziar format mare. Pe primele locuri se aflau Oltul și Sibiul, ceva mai puțin Dâmbovița, dar – pe ansamblu – se vedea că treaba cea mai bună o făceau membrii familiilor Ceaușescu și Petrescu deținători de funcții în conducerea instituțiilor din diverse niveluri și în mai toate domeniile.

Timp de două zile, zeci de conducători de întreprinderi și centrale industriale, la care s-au adăugat miniștri au ținut discursuri care nu s-au deosebit cu nimic de ceea ce ne-a fost dat să auzim la Plenara CC al PCR și la sesiunea Marii Adunări Naționale din luna precedentă. Înainte de toate, găseam la toți vorbitorii „exprimarea adeziunii înflăcărate la propunerea ca marele conducător să fie reales la Congresul al XIV-lea al PCR în înalta funcție de secretar general al partidului”. Urmau prezentarea succeselor înregistrate de la Congresul al IX-lea, autocritici și neapărat angajamente mobilizatoare.

Am auzit, în timp real, respectivele cuvântări în vederea redactării sintezelor care urmau să fie difuzate în Telejurnale, însă gândurile îmi fugeau aiurea. Bunăoară, mi-am amintit de Consfătuirile de producție la care am participat la Atelierele „9 Mai” (în anii 1958-1959, când, exclus din partid, am lucrat ca frezor) și de la Întreprinderea „Semănătoarea” (în anii 1960-1965, unde am fost redactorul-șef al gazetei de uzină). Pe atunci, la asemenea adunări, oamenii vorbeau simplu, la obiect. Se concentrau asupra a ceea ce îi preocupa mai mult, veneau cu idei izvorâte din practica nemijlocită. Politizarea era aproape absentă.

Nu vreau să idealizez o anumită stare de fapt și de spirit, dar ideea „autoconducerii muncitorești” resuscitată, mai întâi, în Iugoslavia în anii ʼ50 și preluată mai ales după 1956 în Ungaria și Polonia își avea în Consfătuirile de producție de la noi în țară o concretizare relevantă. Conducerile întreprinderilor raportau periodic ce au realizat din propunerile angajaților la precedentele Consfătuiri, iar  „pălmașii” le evaluau, mai ales, critic activitatea, se simțeau părtași (desigur, în limitele „admise”) la gestionarea respectivelor entități. Erau interesați ca treburile să meargă bine, deoarecel sursele lor existențiale depindeau într-o măsură considerabilă de rezultatele întreprinderilor în care lucrau.

Pus tot timpul pe „inovații”, Nicolae Ceaușescu a desființat Consfătuirile de producție și – prin Legea nr. 11/1971 – a decis să se constituie Comitete și Consilii ale Oamenilor Muncii pentru a acredita încă o ficțiune, și anume cea care viza conducerea unităților economico-sociale, în condițiile instituirii planurilor unice dictate „de sus”.

Se statuase astfel desfășurarea de reuniuni lunare ale Comitetelor și Consiliilor, precum și organizarea de adunări generale cel puțin de două ori pe an.

În 1977, a inițiat o lege prin care se înființa Consiliul Național al Oamenilor Muncii și se stabilea ca la fiecare cinci ani să se desfășoare un Congres al Consiliilor Oamenilor Muncii din industrie, construcții și transporturi.

Cum era de așteptat, Nicolae Ceaușescu a fost „ales” președinte al Consiliului Național al Oamenilor Muncii.

Ce rosturi avea de îndeplinit acest urieșesc Consiliu? Din capul locului, se cere subliniat că reprezenta exclusiv un organism cu un caracter consultativ. Apoi, i se încredințase misiunea de a „dezbate” planurile de dezvoltare economico-socială a țării, de fapt, să exprime, „adeziunea oamenilor muncii la măsurile adoptate de conducerea partidului și statului” și să „mobilizeze masele de muncitori, tehnicieni, ingineri pentru realizarea exemplară a acestor măsuri”. Adică, pe scurt, să fie un fel de „cutie de rezonanță” a indicațiilor liderului suprem referitoare la „mersul economiei”.

În 1982, după adoptarea măsurilor de austeritate impuse de Fondul Monetar Internațional (ceea ce s-a simțit imediat în deteriorarea condițiilor de trai), am dorit să asist la o Adunare generală a oamenilor muncii dintr-o reprezentativă unitate industrială. Urma să plec cu o echipă completă (film, sunet, lumină) în vederea realizării unui reportaj pentru emisiunea „Incursiune în cotidian”, care, pe atunci, intra în „parohia” redacției noastre de Actualități. Am ales uzinele „23 August”, acolo unde, în anii 1947-1948, am fost ucenic.

Cu câteva zile înainte, am convenit cu Secretarul Comitetului de partid (a cărui aprobare era obligaorie pentru filmări în uzină) cum să asigurăm condițiile necesare realizării reportajului preconizat. Reamintesc că Secretarul de partid era, legal, de facto, președintele Consiliului oamenilor muncii din întreprinderi și instituții, măsură inițiată de N.C. în vederea întăririi partidului-stat.

Când a început Adunarea am fost frapat că toate intervențiile erau citite de participanți la „dezbateri” de pe hârtii bătute la mașina de scris. La Consfătuirile de producție din trecut toți vorbitorii se exprimau „la liber”, eventual, uitându-se, din când în când, după un punctaj scris pe o filă de bloc-notes. Textele recitate de atunci în uzinele „23 August” erau puternic politizate, inclusiv cu adeziuni incredibile la măsurile de austeritate la care m-am referit. Se raportau, apoi, realizări „de seamă”, se expediau rapid criticile la adresa „acarilor Păun” din secții și servicii și se asumau angajamente. Totul în limbajul de lemn „clasic”. Am încercat să-i conving pe Secretarul de partid, președintele Consiliului Oamenilor Muncii să dea cuvântul unor participanți care să nu-și citească discursurile, întrucât nu puteam să prezint un reportaj fezabil cu astfel de pseudo-dezbateri. N-a fost chip să schimbe „foaia”. Mi-a argumentat că așa primise indicațiile. De altfel, de câțiva ani, în acest mod, se desfășurau Adunările generale. Reportajul fusese, deci, ratat.

UN COCKTAIL DE MULȚUMIRI, DE NEMULȚUMIRI, DE POLEMICI ȘI DE INDICAȚII. În dimineața zilei de 13 iulie, după câteva cuvântări și aprobarea documentelor înscrise pe ordinea de zi (inclusiv o Hotărâre-chemare) a luat cuvântul Nicolae Ceaușescu. Ceva mai mult de două ore (inclusiv aplauzele și ovațiile) a vorbit despre toate temele posibile și imposibile. Așa că nu prea mai are sens nici măcar inventarierea acestora. În schimb, au prezentat un oarecare interes terminologic, conceptual, stilistic, mai multe formulări care aveau să intre, în perioada următoare, în „tezaurul gândirii și acțiunii tovarășului Nicolae Ceaușescu” potrivit unei expresii din reportajul oficial.

Liderul suprem a definit Plenara drept „mare forum al democrației muncitorești-revoluționare”. Păi, dacă Plenara era „marele forum”, atunci cum putea să fie definit Congresul Consiliilor Oamenilor Muncii? Apoi, alte zeci de Consilii, de exemplu, ale Frontului Democrației și Unității Socialiste, Femeilor, sindicatelor, tineretului, oamenilor muncii de naționalitate maghiară și celor de naționalitate germană ce fel de forumuri erau? Nu tot ale „democrației muncitorești-revoluționare”?

A doua temă care mă preocupa (asta că n-aveam altă treabă) era a locului și rolului unor aprecieri pozitive într-un „ocean” de nemulțumiri, tot ale lui N.C. față de modul în care se îndeplineau planurile pe care aceleași foruri le aprobaseră. În afară de ceea ce N.C. considera că va avea un efect mobilizator, se impunea a observa că, în absența unor astfel de satisfacții, deveneau lipsite de obiect polemicile cu adversarii socialismului și comunismului, cu renegați și trădători. Înmulțirea unor astfel de polemici în ultima vreme era, desigur, determinată de multe și importante evenimente din viața internațională. De altfel, N.C. i-a invitat pe adversari, pe denigratori la „o masă rotundă” (formularea se dorea ironică) la care să se pună în balanță istoricele succese ale socialismului și racile de nevindecat ale capitalismului.

A treia idee viza predilecția de dată recentă de a masca nemulțumirile provocate de restanțele în creștere în realizarea planurilor sub forma „ridicării de probleme” și „indicării necesității de a fi rezolvate”. Această formulă a fost adoptată pentru mai bine de trei sferturi de cuvântare.

În sfârșit, au reținut atenția referirile repetate la cerința „strângerii rândurilor partidelor comuniste și muncitorești, ale tuturor țărilor socialiste, ale forțelor progresului și păcii pentru ieșirea din criza care se tot adâncea” și ale cărei ravagii începeau să fie recunoscute și de liderul suprem român.

Odată cu exprimarea convingerii că a 45-a aniversare a Revoluției de eliberare socială și națională și Congresul al XIV-lea al PCR vor fi întâmpinare cu noi și tot mai mari succese în edificarea noii orânduiri, Nicolae Ceaușescu le-a urat tuturor „multă sănătate și fericire”.

În textul apărut în presă s-au „strecurat” numeroase agramatisme, repetări, clișee – semn că Mitea ori a fost prea obosit ori era sictirit, sau, poate, ambele explicații „au stat în picioare”.