1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. O repetiție generală pentru prevenirea surprizelor

17 – 23 iunie

CÂT MAI MULT CU MEREU MAI PUȚIN. În dimineața zilei de 20 iunie 1989, Gheorghe Lavric, activist la Secția de Propagandă și Presă (țineam aproape zilnic legătura cu el în vederea formării echipelor care urmau să filmeze evenimentele de Protocol zero) m-a anunțat că a doua zi trebuie să mă prezint la sediul CC al PCR pentru că fusesem desemnat să fac parte din „colectivul” de „scribi” ai discursurilor pentru Plenara programată să se desfășoare în perioada 27-28 iunie 1989. I-am informat pe șefii mei care nici n-au vrut să audă că lipsesc câteva zile din Redacție. În consecință, am fost scutit de onoarea de a fi autor anonim al unor texte destinate să rămână în „istorie”. A căzut „măgăreața” pe șeful-adjunct al Redacției Emisiunilor Politico-ideologice. Notez, totuși, momentul, deoarece mi-a prilejuit cunoașterea unor detalii referitoare la „rolul” rezervat preconizatei Plenare în ansamblul pregătirilor pentru Congresul al XIV-lea.

Nu se prea obișnuia să se confecționeze discursuri – cu ajutorul gazetarilor – pentru Plenarele CC al PCR, întrucât nu erau destinate publicității. Întâmplarea a făcut în dimineața zilei de 20 iunie să mă întâlnesc, în autobuzul 31, cu colegul Neagu Udroiu. Cum am mai povestit, mergeam, de regulă, pe jos, până la Televiziune. Când, însă, mă grăbeam, luam, din Piața Romană, autobuzul 31. L-am întrebat pe colegul de la AGERPRES, în șoaptă, la ce să ne așteptăm de la apropiata Plenară. Neagu a arătat în sus și a murmurat: „Chestia cu realegerea!”. M-am dumirit. Știam că, în zilele următoare, se va dezlănțui o campanie asemănătoare pregătirilor pentru cele două Congrese precedente, din 1979 și din 1984. Luni la rând, toată activitatea de propagandă și presă „avea să se focalizeze pe lozinca «la al XIV-lea Congres, Ceaușescu reales»”. Nu-mi imaginam, însă, că așteptata campanie va căpăta dimensiuni și accente (să le spun, doar așa), „apocaliptice”.

FILTRELE EXIGENȚEI PARTINICE. Am povestit câte ceva din propria experiență în materie de „făcător” de discursuri pentru anumite categorii de participanți la evenimente desfășurate în prezența liderului suprem. A fost o experiență modestă, respectiv maximum 10 cazuri. În timp, mecanismele de „fabricare” a textelor s-au perfecționat, s-au instituționalizat. În 1989 nu mai cunoșteam cum funcționa „mașinăria”. Am aflat peste câțiva ani, despre operațiunile specifice de la colegul și prietenul Ioan Erhan, redactorul-șef, și, apoi, directorul general al publicației „Economistul” (la fondarea căreia, cum am mai precizat, am participat din prima clipă, încă din luna mai 1990).

Erhan era, în 1989, „arondat” – în calitate de șef al Secției Economice a ziarului „Scânteia” – să scrie discursurile și articolele prim-ministrului Constantin Dăscălescu. Periodic, îndeplinea și misiunea de a coordona un colectiv format din șase gazetari de la diverse ziare și reviste „specializați” pe producerea de discursuri.

Procedura era următoarea: potrivit unui țintar stabilit de secțiile CC al PCR se desemnau potențialii vorbitori. Aceștia, în funcție de domeniul de activitate, de județ și de locul ocupat în Capitală, își pregăteau un fel de ante-proiect, fie personal, fie cu ajutorul unor textieri de rang mai mic. Miniștrii și liderii județeni aveau, de regulă, „scribii” lor. Textele cu pricina veneau la colectivele constituite la nivel central. În cazul în care elementele de ordin documentar erau subțiri, cei desemnați să ia cuvântul veneau la CC al PCR pentru o discuție cu ziaristul care avea să le rafistoleze discursul. Dacă intervenția era destinată unei sesiuni a Marii Adunări Naționale, procedeele se desfășurau în Palatul de pe Dealul Mitropoliei.

În condițiile în care, din punctul de vedere al ziaristului, se ajungea la forma finală, textul era înmânat șefului de colectiv (în cazul dat, lui Ioan Erhan) care îl mai „peria”. Apoi, îl trimitea pe o foaie în format A4 dictilografiat cu literă mare (am mai vorbit despre această literă) la Secretariatul reuniunii. Numai în situații excepționale discursurile erau vizate la niveluri mai înalte.

Odată încheiată procedura, textele erau multiplicate și expediate cel puțin la AGERPRES, la Televiziune și Radio. Bunăoară, noi, cei de la Actualități TV, urmăream discursul „pe viu”, prin telecomunicațiile interne, constatam conformitatea cu textul și, apoi, îl utilizam prin selectarea unor fragmente cu vocea împricinatului sau pentru sinteze, „la grămadă”, în reportajele cu imagini difuzate în Telejurnale.

Mi-a fost dat, de-a lungul „Epocii de Aur” să am o singură surpriză. Ne aflam în ultima zi a dezbaterilor la Congresul al XII-lea al PCR (29 noiembrie 1979). Am primit textele care urmau să fie citite de cei din urmă vorbitori. Printre ei, Constantin Pârvulescu. În text se înșirau aceleași elogii la adresa lui Nicolae Ceaușescu și se exprima acordul deplin pentru realegerea lui în cea mai înaltă funcție din partid și, implicit, din stat. Aprecierile din respectivul text aveau greutatea personalității unui ilegalist, co-fondator, în mai 1921, al Partidului Comunist din România și deținător al funcției de secretar general al partidului în perioada aprilie 1944 – martie 1945. Am ales pentru redarea cu sunet sincron a fragmentului prin care adeziunea lui C.P. la realegerea lui N.C. era însoțită tocmai de relevarea faptului că vorbitorul avea la activ calitatea dobândită prin participarea, încă din ilegalitate, la toate momentele importante din istoria PCR.

Se știe ce s-a întâmplat. Constantin Pârvulescu n-a venit la tribună cu textul la care m-am referit, ci a făcut „la liber” o declarație explozivă prin care a condamnat sever modul în care Nicolae Ceaușescu își „organizase” realegerea. Momentul nu s-a petrecut în transmisie directă, însă a fost înregistrat. Așa a devenit posibil ca după decembrie 1989 să fie difuzat și comentat „pe toate fețele”.

După știința mea, a fost singurul text aprobat pe care vorbitorul l-a aruncat la coș. Un coș, pe care nu ezit să-l numesc, „al istoriei”.

Dacă în privința economiei se cerea să se producă, să se livreze cât mai mult cu cât mai puțin (adică, un consum cât mai mic de resurse) în privința elogierii liderului suprem dispuneam de un număr limitat (de fapt, tot mai limitat) de argumente pentru ridicarea lui în slavă, la cote tot mai înalte. Chiar cosmetizate, rezultatele din economie erau mult mai slabe comparativ cu anii precedenți. După achitarea, în avans, a datoriei externe nu se adoptase nicio măsură consistentă în vederea îmbunătățirii calității vieții concetățenilor noștri, ca parte a ansamblului progreselor economico-sociale, visate de Nicolae Ceaușescu.