1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nu o criză trecătoare, ci una de sistem

5 – 11 februarie

VREMEA SCADENȚELOR. În ziua de 6 februarie 1989, punctul cel mai important de pe agenda de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, secondat de Elena Ceaușescu, a fost analiza stadiului achitării în avans a datoriei externe. Dacă ținem seama de ceea ce urma să se întâmple peste o lună, avem îndreptățirea să presupunem că datele examinate la 6 februarie confirmau rezultatele pozitive acumulate pe parcursul ultimilor metri în cursa disperată de a se ajunge cât mai repede la finiș, respectiv la anularea dependenței de creditele externe a economiei românești, așa cum o concepea Nicolae Ceaușescu.

Nu-mi propun să tratez frontal această temă în episodul de față. Cum precizam, mai era de parcurs aproximativ o lună până la mult dorita finalitate.

Mă voi referi numai la un document antedecembrist, un studiu clandestin, întocmit în 1987, de prof. univ. dr. Constantin Ionete, studiu la care voi mai face trimitere. În ceea ce privește datoria externă, se atrăgea atenția că „abordarea se cere integrată într-un context mai larg”, în special când este luată în vizor a doua jumătate a anilor ʼ80 din secolul trecut.

„Ultima etapă poate fi numită «etapa scadențelor». Termenul este ambiguu, deoarece s-ar putea crede că este vorba doar despre scadența creditelor externe, așa cum se lăsa să se creadă în mod oficial. În realitate, era scadența aplicării în forma cea mai exagerată a modelului de dezvoltare pe baza industriei grele, pentru a cărei salvare au fost eliminate toate începuturile de reformă economică și continuate importurile de materii prime pe devize libere, cu acoperire în exportul de produse alimentare și în nivelul de trai al populației, care s-a diminuat până la limitele supraviețuirii. Etapa începe odată cu anii ʼ80”.

Serialul de față are – cum s-a putut constata – un profil diferit de cel impus de analizele economice de specialitate. Este, însă, de reținut, în acest sens, o idee fundamentală, și anume că întregul model de dezvoltare a economiei în „Epoca de Aur” reprezenta cauza principală, obiectivă – cu nenumărate ramificații și consecințe în realitățile țării – cu un final inevitabil… Se atinsese atunci faza imediat premergătoare a falimentului acelui model destinat eșecului după ce se epuizaseră resursele unei dezvoltări exclusiv extensive. La mijloc nu era doar situația României, însă, la noi, lucrurile prezentau un grad mult mai mare de gravitate din motivele pe care le prezint și le voi prezenta de-a lungul întregului serial.

O LOVITURĂ DE MĂCIUCĂ ÎN MOALELE CAPULUI. În ziua de 6 februarie 1989, zeci de televiziuni din Europa și din alte zone ale lumii au consemnat, cele mai multe în direct, la ora 14,20 (ora României), deschiderea la Varșovia a lucrărilor unei conferințe în formatul intrat în istorie sub numele de „Masa Rotundă”. Însăși masa propriu-zisă a fost o comandă specială la una dintre cele mai renumite fabrici de mobilă din Polonia. Era prima acțiune oficială la care se așezau, la aceeași masă, reprezentanții Puterii și cei ai Opoziției. Nu are sens să dezvolt aici acest subiect, deoarece i s-au consacrat mii de studii și articole, însă – cel puțin în privința tematicii economice – merită să subliniez câteva aspecte definitorii.

„Masa Rotundă” a fost împărțită în trei grupuri, corespunzător componentelor de bază ale unei reforme unitare – politică, economică și socială. Grupul pentru reforma economică era compus din șase subgrupuri: minerit (care a avut zece întâlniri), agricultură (cinci întâlniri), politica de locuințe (patru întâlniri), sănătate (cinci întâlniri), poluare (opt întâlniri), știință și educație (patru întâlniri). Această „subîmpărțire” nu a fost rigidă, elementul „unificator” fiind determinat de limitele în care părțile (erau deosebiri sensibile de poziții atât în rândurile guvernanților, cât și în ale opoziției) acceptau „principiile și regulile economiei de piață.”

Există suficiente dovezi că, la București, mai ales în zona presei, au fost urmărite, până la cele mai „mici” detalii, lucrările „Mesei Rotunde”, inclusiv cele care vizau aspectele economico-sociale. În aceste împrejurări, am citit, zi de zi, în Buletinele speciale ale AGERPRES („pentru uz intern”) ample relatări din presa poloneză și din alte țări despre confruntările dintre cele două părți, cu multe amănunte „de culise”. Ceea ce a surprins atunci, dar nu mai puțin în prezent (2024), este faptul că ambele „tabere” dispuneau de o expertiză de foarte bună calitate, opiniile divergente având un suport calificat, cu date și fapte relevante din știința și practica economică la scară internațională.

Au fost momente deosebit de tensionate; de două ori blocajul devenise atât de „consistent”, încât s-a pus sub semnul întrebării chiar „destinul” întregii „Mese Rotunde”. Primul moment a avut ca obiect tema „eficienței economice”. S-a luat în discuție legitimitatea funcționării întreprinderilor nerentabile, principala sursă a unor pierderi considerabile. Dacă, în principiu, Puterea și Opoziția din Polonia au considerat că soluția consta în închiderea sau restructurarea întreprinderilor falimentare, când s-a ajuns la unele concretizări, bunăoară, la desființarea Șantierului Naval de la Gdansk, de unde se declanșase fenomenul „Solidaritatea” (sindicatele libere), Opoziția s-a… opus cu vehemență. A considerat un adevărat afront o asemenea posibilitate. Iată – și în acest caz – limitele „liberalismului” afișat ostentativ în raport cu stări de fapt convenabile sau neconvenabile. Vorba lui T. Arghezi: „una vorbim și alta fumăm”.

A doua temă care risca să „arunce în aer” întregul demers privea privatizarea. Înainte de începerea lucrărilor, planul Balcerowicz (economist reputat, viceprim-ministru) declanșase vii dispute în legătură cu dreptul unor persoane private de a accede la „avuția națională” pe trei căi: arendare, închiriere și propriul aport la capitalul total al unei întreprinderi de stat. În acest proces (pe poziții privilegiate) s-au aflat conducătorii de întreprinderi, urmați îndeaproape de activiștii de partid și de stat. Ei „s-au mișcat” foarte repede, însușindu-și calitatea de proprietari ai fostelor lor posesiuni administrate în numele „întregului popor”. În timp foarte scurt, au apărut și s-au consolidat astfel „noii capitaliști”. Chiar în lunile ianuarie și februarie 1989, pe baza unei legi votate de Seimul polonez, s-au înregistrat peste 300 de cazuri în care persoanele din categoriile menționate au devenit proprietare de facto ale unor întreprinderi mari și mijlocii din sectorul public. Pe întregul an 1989, au apărut, prin procedeele amintite, 1.593 de societăți comerciale rezultate din privatizarea efectivă a tot atâtor întreprinderi de stat. Operațiunea a căpătat numele de „gangsterism”, fiind condamnată, deopotrivă, de exponenți ai Puterii și ai Opoziției. Dar nu mai era nimic de făcut deoarece funcționa principiul „bulgărelui de zăpadă”.

Am insistat asupra acestui aspect dintr-un motiv lesne de „descoperit”. Îmi permit o „derogare” de la cronologia evenimentelor pentru a reaminti cititorului că „experiența poloneză”, în ceea ce a avut ea bun și foarte bun, dar și rău și foarte rău, a fost – în mare măsură – nesocotită de autoritățile postdecembriste, atunci când – în 1990 îndeosebi – s-au conturat liniile directoare ale tranziției spre economia de piață.

Încercări de reformare a economiei în condițiile din anul 1989, înainte de prăbușirea regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Est, s-au consemnat și în alte țări, îndeosebi în Ungaria, iar asemenea „experiențe” meritau – și ele – o atenție adecvată după decembrie 1989 în România. Dar să anticipez doar cât este strict necesar. Să vedem ce s-a mai întâmplat în București în acel furtunos început de an.