1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nimic mai dificil decât „previziunile” despre trecut

 15 – 21 iulie

LEACURI ÎMPOTRIVA AMNEZIEI. În fiecare zi din intervalul care face obiectul episodului de față apăreau în presă retrospective menite să reconstituie „drumul glorios” parcurs de la Congresul al IX-lea. Când se recurgea la cronologie, se evitau „elegant” momentele „incomode”, cum ar fi – bunăoară – reculului față de ce se stabilise în iulie 1865.

Un exemplu l-a constituit Conferința Națională a PCR din 6-8 decembrie 1967, care a marcat începutul procesului de abandonare a conducerii colective. În Raportul cu privire la problemele organizatorice ale partidului, Virgil Trofin (proaspăt promovat; cunoscut, pe atunci, pentru obediența incomensurabilă față de N.C.) a propus eliminarea articolului 13(b) din Statut, pe motiv că ar fi determinat „paralelism și suprapuneri”. Așa că, în intervenția sa, Chivu Stoica a cerut ca secretarul general al CC al PCR să preia și funcția de președinte al Consiliului de Stat, pe care el, C.S. o deținuse după moartea lui Dej.

Modificarea Statutului a determinat unificarea ierarhiilor de partid și de stat, cu toate consecințele evocate.

Pasul următor a fost făcut la Plenara CC al PCR din aprilie 1968. Reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a altor lideri ai partidului. Acuzându-l de săvârșirea unor reale și deosebit de grave abuzuri și ilegalități din poziția de ministru de Interne, liderul suprem (în devenire) a reușit să-l neutralizeze politic pe principalul „rival” Alexandru Drăghici, care și-a pierdut toate funcțiile de partid și de stat. Acțiunea de reabilitare a unor lideri de partid a urmărit compromiterea și reducerea la tăcere a majorității membrilor Prezidiului Permanent, exact cei care au avut votul hotărâtor în algerea lui N.C. ca secretar general al CC al PCR și care puteau să-și retragă sprijinul. N.C. i-a acuzat „în bloc” de neglijența de a nu fi verificat veridicitatea acuzațiilor aduse lui Lucrețiu Pătrășcanu și celorlalte persoane incriminate alături de el. Eliminarea lui Alexandru Drăghici i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să-și promoveze în continuare propriii susținători. Astfel, Virgil Trofin a fost ales în Comitetul Executiv și în Prezidiul Permanent. Dumitru Popescu și Emil Drăgănescu au fost incluși ca membri supleanți ai Comitetului Executiv. Și, nu în ultimul rând, N.C. a denunțat implicarea personală a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de Drăghici, în comiterea abuzurilor împotriva liderilor de partid reabilitați. În acest fel, consolida imaginea proprie de apărător al legalității socialiste și de promotor al deciziilor „democratice” în partid și în stat.

Peste relativ puțin timp pericolul unei acțiuni militare sovietice împotriva României în august 1968 a determinat o puternică raliere publică la tot ceea ce făcea Nicolae Ceaușescu, sub semnul  imperativului de a apăra și de a consolida „calea românească de edificare a socialismului”. Cultul lui Nicolae Ceaușescu a fost premisa și, totodată, efectul punerii în funcțiune a unui mecanism de autoreproducere, determinat mai ales de oportunismul care domina relațiile dintre înalta nomenclatură și secretarul general al partidului în perioada 1970-1980.

Mă voi opri asupra acestui aspect pornind de la Congresul al X-lea al PCR din august 1969. Și acest Forum a fost precedat – așa cum am mai amintit – de noi schimbări de la vârful Puterii. Până la sfârșitul anului 1968, o parte dintre membrii Biroului Politic din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (Alexandru Bârlădeanu, Petre Borilă, Alexandru Moghioroș) au demisionat din funcțiile de partid din „motive de sănătate”.

Din fosta conducere a lui au mai rămas în Prezidiul Permanent doar Nicolae Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș. I-au înlocuit apropiații lui N.C. Gheorghe Pană, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ilie Verdeț, Gheorghe Rădulescu, Dumitru Popescu. Numărul membrilor Prezidiului Permanent s-a ridicat la șapte; dintre care, cinci fuseseră prim-secretari regionali sau județeni, iar ceilalți doi, Ion Ioniță și Ion Iliescu, au fost promovați din rândurile CC. Doar Leonte Răutu, Ștefan Voitec din cei 21 de membri ai Comitetului Executiv, care au făcut parte din conducerea partidului pe vremea lui Gheorghiu-Dej, mai rămăseseră „pe poziții”, fie chiar ușor retrogradați. Din Secretariatul CC până în vara lui 1965 a mai rămas N. Ceaușescu, restul erau tehnocrați politici (dacă formula nu deranjează) Mihai Gere, Gheorghe Pană, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineț, Dumitru Popescu, Virgil Trofin. În privința lui Chivu Stoica și Gheorghe Apostol, se impune a reaminti că nu au fost realeși nici măcar membri ai CC la Congresul al X-lea al PCR. Ulterior și-au pierdut și celelalte poziții oficiale. La fel ca în 1965, CC a cunoscut o creștere numerică importantă (45%), iar două treimi din membrii acestui organism și-au continuat mandatul. Schimbările din 1965 și 1969 au menținut 48% din vechea conducere, în timp ce restul de 52% era formată din noi membri.

PUNCTUL DE INFLEXIUNE DECISIV. Pentru buna înțelegere a ceea ce s-a întâmplat în 1989, prezintă un interes aparte tot Congresul al X-lea care a adus modificări substanțiale în Statutul PCR. Erau modificările care i-au permis lui Nicolae Ceaușescu să-și subordoneze total pârghiile de exercitare personală (apoi, bicefală) a Puterii. Astfel, intervalul dintre congrese a crescut de la 4 la 5 ani, cel dintre conferințele naționale de la 2 la 4 ani, iar cel dintre conferințele organizațiilor municipale, orășenești, comunale și de bază de la 1 la 2 ani. În intervenția la Congres, i-a revenit „locotenentului de serviciu” Virgil Trofin să motiveze schimbările propuse prin necesitatea de a se întări rolul conducător al partidului în societate, ceea ce impunea – chipurile – ca organismele alese să funcționeze o perioadă mai îndelungată. Acestea „ar fi acumulat mai multă experiență pentru a rezolva problemele într-un mod cât mai eficient”. Lucrurile au fost prezentate astfel încât să se considere că era o decizie necesară, respectiv o premisă obligatorie în demersurile care avea drept scop ca Nicolae Ceaușescu să devină secretar general al PCR în loc de secretar general al CC al PCR, considerându-se că astfel se consolida democrația internă de partid, în condițiile în care erau lărgite atribuțiile Congresului partidului. Repet: măsura a fost adoptată nu în numele de fațadă de „democrație comunistă”, ci pentru a se înlătura o posibilă intervenție străină în alegerea unui alt conducător al partidului (așa cum s-a întâmplat nu numai în URSS, ci și în Cehoslovacia, în august 1968).

O măsură tactică, deosebit de abilă, a reprezentat-o și modificarea punctului b) al articolului 13 din Statutul PCR. Respectivul punct prevedea că un membru de partid putea ocupa doar o singură funcție de conducere permanentă, fie în organele de partid, fie în cele de stat. Printre primele victime ale noii prevederi ale Statutului s-a aflat Alexandru Drăghici, care a „renunțat” la funcția de ministru de Interne, căruia – practic – i s-a impus de a deveni secretar al CC al PCR, ca un fel de „numărul 2” în partid. De asemenea, au optat pentru funcțiile din aparatul de stat: Chivu Stoica, care era, după moartea lui Dej, președinte al Consiliului de Stat, și Ion Gheorghe Maurer, președinte al Consiliului de Miniștri. Adevărata intenție a apărut evidentă la Conferința Națională a partidului din decembrie 1967 și la Congresul al X-lea din august 1969, când interzicerea cumulului de funcții pe linie de partid și de stat a fost abandonată, iar potențialii rivali politici ai lui Nicolae Ceaușescu au părăsit eșaloanele superioare ale Puterii, fiind înlocuiți – la rândul lor – de oamenii promovați de liderul suprem al PCR.

Conform noilor prevederi statutare, delegații la Congresul partidului primeau mandat să susțină alegerea secretarului general. Ei erau nominalizați de secretarii de partid de la nivelul județean. Urmau să fie confirmați în funcție de Secretariatul CC al PCR. Atât înainte, cât și după momentul alegerii ca secretar general al partidului, N.C. s-a asigurat – în acest mod – că ierarhia locală de partid va fi alcătuită exclusiv din susținătorii proprii din rândul cărora a continuat să recruteze noile cadre pentru eșaloanele superioare de partid.

În aceleași scopuri, Comitetul Central și-a sporit componența cu alți adepți. Așa că, departe de consolidarea „democrației interne de partid”, noua modalitate de alegere a liderului PCR permitea eliminarea celor care ar fi putut să îi provoace supărări, neplăceri.

Toate acestea au făcut parte organică a istoriei anilor care trecuseră de la Congresul al IX-lea. Așadar, rămân neschimbate evaluările anterioare referitoare la progresele reale și importante înregistrate în acest interval, însă, „manevrele” evocate nu pot fi eludate fără asumarea riscului major de a denatura esența, natura sistemului, a regimului care își trăiau, în vara festivă aniversară a anului 1989, existența agonică din foarte multe cauze interne și externe. Când va fi necesar, voi trece în revistă și desfășurările legate de următoarele Congrese ale PCR, așa cum le-am „trăit” în calitate de gazetar.